Herbstferien: Seminarul din Wünsdorf și expoziția de la DHS

Așa cum timpul nu a stat în loc de la ultima mea postare pe acest blog, tot așa nici activitatea mea nu s-a oprit acolo. Multe s-au mai petrecut în ultima lună, dar am să mă rezum la ultimele două săptămâni, deoarece cuprind activitățile mele de voluntară din timpul vacanței de toamnă (Herbstferien), care s-a desfășurat între 2 și 14 octombrie.

Așadar, acum voi vorbi despre  o perioadă de timp ce iese din  ritmul obișnuit al săptămânilor de școală, care, mărturisesc cu bucurie, încă nu a devenit rutină și nici nu amenință să devină.

Termenul de vacanță primește o altă interpretare din perspectiva unui voluntar, acesta trebuind ca în prima săptămână să participe la un seminar de formare, dedicat  celor care fac un serviciu european de voluntariat prin Erasmus+.

Eu am privit această datorie ca pe o oportunitate deosebită de a cunoaște alți voluntari în Germania și de a vizita un loc nou din împrejurime. Spun împrejurime, deoarece seminarul s-a desfășurat într-un orășel în apropiere de Berlin – Wünsdorf. Călătoria până acolo, cu trenul și autobuzul ca mijloace de transport, a durat aproape trei ore. Așa cum m-am informat înainte de plecare, vremea avea să fie ploioasă toată săptămâna. Ploaia ce ne-a întâmpinat la sosirea în Wünsdorf a confirmat acest lucru.

În ciuda vremii reci și ploioase, întâmpinarea celor doi coordonatori ai seminarului, Cédric (din Belgia) și Maggi (din Grecia), a fost una cu adevărat călduroasă și așa avea să rămână și caracterul lor până la final, lucru care m-a consolat și m-a asigurat că timpul petrecut aici va fi unul memorabil. Cei șase voluntari din Görlitz, printre care, se subînțelege, m-am numărat și eu, s-au împrietenit repede cu ceilalți tineri voluntari, majoritatea veniți din Leipzig, Berlin și Hamburg. Am ajuns să ne cunoaștem foarte repede prin diferite jocuri. Pe parcursul săptămânii am înțeles că tot ceea ce învățăm aici duce și la o cunoaștere de sine, nu doar a celor din jur. Am abordat diferite subiecte. Ne-am prezentat fiecare proiectul din care facem parte și rolul nostru acolo,  implicând atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative. S-a pus un accent foarte mare pe modul în care analizăm o imagine, o situație, o decizie: obiectiv, subiectiv, emoțional. A fost interesant să observ cât de greu poate fi să lași orice gram de subiectivitate deoparte atunci când judeci. De fapt, e imposibil să fii pur obiectiv, deoarece însuși acest concept a fost inventat și definit de către oameni, așa cum mi-am susținut eu părerea la un moment dat. Am abordat  probleme contemporane: situația  refugiatilor, a solicitanților de azil, a imigranților și a minorilor neînsoțiți. Am încercat să dicutăm cauze, efecte și să găsim soluții. Desigur, e imposibil să epuizezi un asemenea subiect într-un timp atât de scurt.

Într-o seară, am urmărit cu toții prima parte a documentarului Human (2015), aparținând fotografului, reporterului și ecologistului francez Yann Arthus-Bertrand, renumit pe plan internațional pentru activitatea sa prin care a surprins omul și natura, între care Bertrand nu face nicio discrepanță. Recunosc că documentarul m-a emoționat până la lacrimi, cărora nu le-am dat frâu liber, căci nu îmi stă în fire să fac asta în public. Dar am avut mereu un nod în gât.

Filmul constă în secvențe de interviu cu peste 2000 de oameni din peste 60 de țări. Profilul oamenilor este atât de clar, vocea lor atât de naturală, precum și sinceritatea cu care vorbesc despre frumosul sau încercările din viața lor. Oameni din toată lumea, de la cei mai săraci, până la cei mai bogați. Îl recomand tuturor celor care găsesc un interes în asta. Documentarul se găsește în întregime pe YouTube.

În programul nostru era planificată și o vizită a capitalei, dar vremea grea a dus la anularea acesteia, deoarece căile ferate au fost blocate în urma ravagiilor cauzate de către furtună. Acest lucru a complicat puțin și călătoria noastră la întoarcere.

A existat și o parte bună a faptului că nu am mai vizitat Berlinul. În acest fel, am avut mai mult timp pentru prezentarea țării noastre, cu ocazia serii interculturale, care trebuia să se rezume doar la 10 minute, având în vedere că reprezentam 11 naționalități în total. Ei bine, ni s-a pus la dispoziție și a doua zi, căci programul se schimbase. Am profitat de timpul câștigat, astfel că am pregătit o prezentare mai complexă a țării mele, punând în evidență valorile ei intelectuale (când le-am vorbit puțin și despre Emil Cioran, unii i-au pozat portretul și i-au notat numele, spunând ca vor să îl citească), geografice, arhitecturale, culinare, precum și multe altele, în ciuda bine-cunoscutelor aspecte negative, prezente și ele, desigur.

Am folosit și umor, acolo unde am găsit că se potrivea. A prins foarte bine. Am încheiat prezentarea cu un cântec tradițional românesc: Cântecul Bucovinei. Cu ajutorul videoproiectorului, care ne-a stat tuturor la dispoziție, am ales o poză de fundal ce înfățișa un peisaj bucovinesc; apoi, am împrumutat o chitară pentru a-mi acompania vocea. Nu pot să vă spun decât că au fost de-a dreptul cuceriți de această melodie și de modul în care am interpretat-o; au scos toți telefoanele și au început să mă filmeze. La final au strigat în cor: bis! bis! Le-am mai cântat două cântece românești, dar Cântecul Bucovinei, mi-au mărturisit unii ulterior, le-a răsunat îndelung în ureche. Pur și simplu s-au îndrăgostit de el. Am primit câteva felicitări pentru prezentare. Sper că am reușit să înfățișez o bună parte din frumosul pe care România îl are.

La finalul săptămânii am vizitat și muzeul acestui orășel, unde ghidul ne-a povestit despre faptul că în anul 1914 a fost construită în Wünsdorf  prima moschee din Germania. Odată cu venirea partidului nazist la putere, acest orășel devine cartierul general al Wehrmachtului. În 1945, după înfrângerea Germaniei naziste, Wünsdorf devine bază militară a armatei sovietice, adăpostind în jur de 75.000 de sovietici – bărbați, femei și copii. De aceea orașul era numit și „Mica Moscovă“, până la căderea zidului Berlinului. O istorie destul de vastă cuprinsă în acest oraș atât de mic!

Nu am să uit să menționez și marele și frumosul lac de aici, pe care l-am vizitat și pe timp de ploaie. Ce poate fi mai frumos – apă de sus, apă de jos!

Deja sunt entuziasmată cu privire la următorul seminar, care e și ultimul, totodată. Acesta va avea loc în februarie, în Würzburg, un oraș minunat, situat în landul Bavaria, în sud-estul Germaniei. Asta presupune o călătorie mult mai lungă!

 

***

Cea de-a doua săptămână din vacanța de toamnă am ales să mi-o petrec muncind la școală.  În felul acesta, mi-am salvat 5 zile de concediu, pe care le voi putea folosi altădată, când voi avea mai mare nevoie de ele.

Programul era altul pentru mine de data aceasta, acela de a petrece timp cu acei copii care nu aveau cu cine rămâne acasă cât timp părinții lor erau la muncă. Dar eu de fapt nu am petrecut prea mult timp cu copiii. Învățătoarea mi-a dat o altă sarcină, mult mai acaparatoare pentru mine, întrucât implica citit, cercetare, documentare și creativitate. Este vorba despre o expoziție pentru copiii de la școală, pe care a trebuit să o pregătesc în semn de comemorare a unei proeminente autoare de cărți pentru copii, evreică, născută în orașul acesta – Mira Lobe. Miercurea trecută a avut loc și o inaugurare a unei plăcuțe comemorative, moment pe care l-am surprins în expoziție.

A fost o adevărată plăcere să muncesc în atelierul meu, după bunul plac, cu propriile idei. Am început să citesc câteva din cărțile ei, pentru că urma să le prezint succint. Le-am citit și copiilor o cărtică, de care s-au arătat încântați. Aveam nevoie de opinia lor. Cărticica se numește “Micul Eu sunt Eu” (Das Kleine Ich bin Ich). Ba chiar le-am și făcut din textile un animăluț precum cel din poveste.

Temele tratate de către Mira Lobe poartă o maturitate sub vălul inocenței de copil. Cărțile ei vorbesc despre descoperirea propriei identități și despre unicitatea fiecăruia dintre noi, despre nevoia de a îmbina imaginația și realitatea. Cartea “Insu-Pu, Insula copiilor pierduți” a fost inspirată de Holocaust. Acțiunea începe în data de 21 octombrie 1942 și prezintă aventurile unor copii ce caută refugiu pe o insulă în timp de război și care învață sa conviețuiască în ordine și înțelegere.

Vineri seara am mers la o prelegere despre Galaxia noastră, ținută de către un profesor de la Observatorul Universității din Siegen. În ceea ce privește limba, am înțeles în proporție de 80/90%, dar, în ceea ce privește conținutul, nu aș fi înțeles la fel de mult nici dacă prelegerea ar fi fost în română. Majoritatea imaginilor prezentate erau populate de formule de fizică. Cu toate acestea, aș repeta oricând experiența!

Relatările mele se opresc aici, deocamdată. Am scris destul de mult, oricum. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi fost dacă aș fi relatat momentele de pe tot parcursul lunii trecute. E mai bine ca unele trăiri să rămână în paginile din jurnalul sufletului, unde pot fi înțelese mai bine.

P.S.: De astăzi începe iarăși școala aici, iar copacii în toi de toamnă, cu frunze de foc, încă mai străjuiesc ca torțe aprinse în jurul clădirii acesteia.

 

 

Diversitatea unei săptămâni

Dacă cea dintâi postare a acestui blog se încheia spunând că „varietatea pe care fiecare zi o aduce îmi asigură prelungirea entuziasmului și pentru următoarea zi, fiind astfel pregătită pentru orice provocare“, cea de-a doua postare va începe prin a întări afirmația de mai sus. Simt nevoia să fac lucrul acesta ca un mod de autoîncurajare, acum, după cea de-a treia săptămână de școală, săptămână odată cu care programul școlar a devenit mult mai încărcat.

După ore, elevii se îndreaptă spre diferite „Arbeitsgemeinschaften“, prescurtat AGs (o prescurtare pe care și eu o apreciez), adică spre diferite ateliere pentru copii la care au fost înscriși de către părinții lor. Potrivit orarului meu, ziua de marți face apel la „Kunst und Kreatives“ (Artă și Creativitate), ziua de miercuri e rezervată pentru „Musical“ și „Akrobatik“, iar cea de joi îi adună pe copii într-o sferă deloc nefamiliară lor – cea a jocurilor, „Spiele“.  După primele două ateliere credeam că nu poate fi nimic mai potrivit pentru mine și că totul va merge ca pe roate. Desigur, asta doar până când am ajuns la atelierul de acrobație, acolo unde am constatat că nu e nevoie de nicio „roată“, ci de mușchi și oase puternice, pentru un echilibru stabil; adică exact ceea ce simt eu că am pierdut pe parcursul ultimului an de facultate, în urma efortului depus.

Nu e tocmai ușor să ajuți, cu propriul tău corp, ca piesă de bază, la construirea unor piramide, poduri sau figuri, precum cea a galionului, și multe altele pe care încă nu le-am încercat, dar pe care mi-a fost de-ajuns să le zăresc pe foaia cu planuri pentru a-mi da seama că voi avea nevoie de multă gimnastică până să îmi (re)găsesc „echilibrul“. Dar cine știe, poate că până la urmă chiar voi găsi un echilibru adevărat, despre care, până atunci, eu doar credeam că îl am. Acum încep să invidiez pisica vecinului din blocul de vizavi. Iese când vrea ea pe acoperiș și încă nu am auzit niciodată un mieunat de teamă. Are un echilibru foarte bun!

Ador diminețile de marți! Atunci are loc „die Lesezeit“. E momentul când fiecare elev din clasa a 2-a își găsește un partener din clasa a 4-a pentru ora de lectură. Fiecare pereche își alege o carte din biblioteca școlii, îndreptându-se apoi, după bunul plac, spre un loc confortabil din școală, unde să poată lectura. Rolul meu e acela de a supraveghea și de a mă asigura că fiecare pereche citește și că nu scriu copiii alte cărți împărtășind propriile povești, care de fapt ar trebui păstrate pentru pauză. Întrucât nu am puterea bilocației și nici nu sunt singura care are această responsabilitate de a supraveghea, îmi aleg un singur loc, care nu e altul decât biblioteca! Cine spunea că trebuie să fiu „cu ochii pe ei“? Îmi este de ajuns ca, din când în când, să trag cu urechea pentru a-mi da seama dacă firul unei lecturi a fost întrerupt. De aceea, îmi permit să îmi aleg și eu o carte din frumoasa varietate pe care biblioteca ți-o oferă și să încep lecturarea. Ah! Pardon! Voiam să spun „supravegherea“! La finalul orei, fiecare elev va scrie un „Lesebericht“, adică o scurtă descriere a ceea ce a citit.

Pauza pentru micul dejun nu rupe de tot legătura cu lectura. După ce au cântat cântecelul vesel de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru bunătățile din fața lor, copiii savurează micul dejun în timp ce învățătoarea le citește cu intonație dintr-o carte. Ce-i drept, de multe ori intonația artificială a doamnei învățătoare se scufundă în intonațiile naturale ale copiilor bucuroși de prima pauză de masă. Într-una din zile, mi-am făcut și eu curaj să le citesc copiilor. Aceștia nu s-au arătat prea încântați de noua carte pe care le-a ales-o Frau Lehrerin (doamna învățătoare), și anume: „Pippi Langstrumpf“ (Peppi Ciorap-Lung), aparținând scriitoarei suedeze Astrid Lindgren. Totuși, atunci când am început să le citesc, s-a făcut liniște în clasă. Am fost surprinsă să văd că cei douăzeci de copilași mănâncă în tăcere, ascultând fiecare, uneori mai întorcându-și căpușorul înspre mine sau acompaniind cu gesturi momentele amuzante din narațiune. Dupa 15 pagini citite, m-am gândit să pun semn la carte, dar glasurile adorabile, acompaniate de bătăi ritmice în masă, începură a striga la unison: „Weiter! Weiter! Weiter!“ (Mai departe! Mai departe! Mai departe!). Am zâmbit larg și apoi le-am mai citit câteva pagini. Ei bine, se pare că această carte nu a fost o alegerea atât de rea până la urmă!

La ora de muzică die Lehrerin îi acompaniază de obicei pe copii cu chitara. Am fost surpinsă de complexitatea acestei ore. Și cât de frumos se împacă muzica cu ornitologia! De această dată, cerința copiilor a fost aceea de a identifica pe foaia de lucru pasărea a cărei ciripit îl auzeau în înregistrarea de pe CD, apoi să o descrie atribuindu-i culorile specifice. Unii elevi s-au dovedit a fi adevărați specialiști! În timp ce micuții colorau, o bucățică din opera „Catalogue d’oiseaux” a compozitorului francez modern Olivier Messiaen evoca cântecul păsărilor. O compoziție destul de greu de înțeles, chiar și pentru un om matur.

O problemă serioasă la o măsea mi-a aranjat o vizită la dentist. Recunosc că am făcut puțină cercetare cu o seară înainte, pentru a deprinde în limba germană anumite concepte din domeniul stomatologiei, deoarece știam că va trebui să îmi prezint de una singură problema, acum că cei din organizația gazdă îmi spun adesea că mă descurc chiar bine cu germana. Ce pot să spun? Parcă încep să îi cred încetul cu încetul, după ce și medicul dentist a afirmat asta. Ba chiar m-a și întrebat dacă nu cumva am studiat Medicina în România. Ce-i drept, la Litere nu ești prea departe de Medicină. Atâta doar că acolo faci o Anatomie a cărților. Tot în aceeași zi am fost și la bancă pentru a-mi deschide un cont. E interesant să te confrunți cu diverse domenii, deoarece așa îți asiguri un vocabular variat într-o limbă străină.

Dimineața am plecat pe jos de-acasă, dar m-am întors cu bicicleta! Am primit o bicicletă de care m-am atașat imediat. Era o problemă cu lanțul, dar îngrijitorul școlii s-a ocupat benevol de aceasta; nici măcar nu am apucat să îl rog să facă asta. Prin acest gest Herr Hähnchen și-a dovedit încă o dată bunătatea-i fără limite, care adună atâția copii în jurul lui.

Duminică am acompaniat-o vocal pe doamna Bauer, solistă și pianistă a bisericii căreia aparține locuința mea de aici. Familia Bauer m-a invitat apoi să petrecem ziua împreună. Așa am ajuns să vizitez Königshain, un municipiu din Görlitz. Acolo, din vârful unui turn de fier, se poate vedea un mic munte pe care se află Fabrica de Bere Landskron, care seamănă cu o fortăreață. Nu am băut bere, dar am mâncat înghețată! Apoi m-am cățărat pe câteva pietre foarte mari, care alcătuiesc și ele un mic munte.

De astăzi până duminică se desfășoară „Altstadtfest“, sărbătoarea anuală a orașului vechi. Am înțeles că e un moment cu adevărat special aici în Görlitz, care adună numeroși oameni de diferite naționalități. Voi trece și pe acolo. Să vedem dacă va fi următorul meu subiect de discuție!

O provocare spre un pas mai mare!

Primele două săptămâni ca voluntară la școala evanghelică primară independentă „Dietrich-Heise-Schule” din orașul german Görlitz

 

Provocarea cea mai mare pe care mi-am luat-o până acum în ceea ce privește limba germană – aceea de a scrie și susține teza mea de licența din specializarea secundară, adică limba și literatura germană – mi-a adus, în urma unui efort considerabil, un rezultat maxim. Ca urmare a acestui succes, am decis să îmi iau o provocare mai mare, și anume aceea de a petrece un an ca voluntară la o școală din Germania; asta pentru a face un pas și mai mare – acela de a urma un master în limba germană.

Alegerea de a petrece un an întreg ca voluntar într-o țară străină trebuie să fie ea însăși „voluntară”, adică să simți că ai voința de a face acest pas decisiv în viața ta. Din acest motiv, bucuria nu este mică atunci când descoperi, odată ce ai început stagiul de voluntariat, că alegerea pe care ai făcut-o e una satisfăcătoare. În felul acesta, ajungi să simți cu fiecare zi ce trece că locul tău e acolo, iar rolul tău este unul important.

Asta pot afirma eu cu bucurie, acum, după două săptămâni petrecute în orașul german Görlitz, în cadrul proiectului de voluntariat de la Dietrich-Heise-Schule. Aceasta din urmă este o școală primară privată, unde rolul meu este acela de teaching assistant, adică de a mă asigura că elevii au înțeles ceea ce doamnele învățătoare le-au predat și că cerințele pe care le primesc sunt corect îndeplinite. Faptul că pe parcursul facultății am urmat și un modul pedagogic pentru limbile engleză și germană mă face să mă simt mai încrezătoare în ceea ce privește rolul meu în clasă. Aici am ocazia de a deprinde și de a pune în practică cu adevărat metodele moderne de predare-învățare, care în România încă se luptă să depășească stadiul de teorie .

Școala a început în data de 5 August. Într-adevăr, ziua de începere a fost sâmbătă. În Saxonia prima zi de școală este o adevărată sărbătoare. Se începe cu un „Gottesdienst”, adică un serviciu divin, în care copiii din clasa a doua pregătesc o serbare pentru bobocii din clasa întâi. Apoi, toți copiii se îndreaptă veseli spre școală, în a cărei curte așteaptă cea mai mare supriză: „die Zuckertüten”. Acestea sunt niște conuri de carton decorate și umplute cu dulciuri de către părinți pentru bobocii lor. Părinții sunt cu adevărat generoși, deoarece conurile acestea concurează cu înălțimea copilașului de clasa întâi, care urcă pe un mic podium, așteptând împreună cu „autorul“ surprizei ca aceasta să se îndrepte înspre el, cu ajutorul unui cablu, ca și cum ar coborî din cer. Constat că acest lucru e o bună încurajare de a începe această etapă atât de importantă – școala. Și voluntarii au primit o asemenea surpriză, doar că, în cazul lor, aceasta era de lungimea unui antebraț. Am dedus astfel că, cu cât ești mai mare, cu atât mai mică e acea Zuckertüte. E bine de știut că acesta este un obicei specific doar Saxoniei; în niciun alt land din Germania nu există un început școlar atât de „dulce”. Mesele din curtea școlii sunt pregătite pentru părinți și copii, aceștia din urmă fiind așteptați apoi la joacă, la picturi pe față și baloane uriașe de săpun. Și eu am contribuit la picturi, iar micuții s-au arătat de-a dreptul încântați văzându-mi capodopera! Asta poate doar pentru că nu erau ei prea pretențioși…

Adevărata provocare nu este programul meu de activitate în cadrul școlii, adică de la 07:30 până la 15:00. Aș spune mai degrabă că provocarea este însăși aceea de a lucra cu copiii, de a acorda atenție maximă celor douăzeci de suflețele din clasa a doua. Se știe doar că fiecare om are stilul lui de a învăța, capacitatea lui de a înțelege mai mult sau mai puțin, într-un timp mai scurt sau mai lung. Dar cât pot dura atenția și răbdarea unui copil de 8 ani? Desigur, pentru ca răspunsul la această întrebare să nu fie unul dezamăgitor, trebuie să te asiguri că încerci să dispui mereu de energie și de ingeniozitate. Totuși, nu doar copiii sunt cei care au ceva de învățat aici. Mă bucur de fiecare dată când observ diferite moduri de gândire și de comportament ale acestor suflete frumoase, ca de pildă atunci când o fetiță îi interzice cu fermitate colegului ei să arunce cu pietre după un biet păianjen din curtea școlii, acea creatură pe care nu am reușit niciodată să o consider „adorabilă“, așa cum o numise fetița.

Colegii mei din proiect care lucrează la aceeași școală sunt Clarisse, care vine din Franța, și Joan, din Spania. Sunt niște persoane foarte pozitive și prietenoase. Joan se ocupă de clasa întâi, având același program pe care îl am și eu, în vreme ce Clarisse lucrează de la 11:00 la 17:00, având grijă de toți copiii ce rămân la școală peste programul normal. Ce-i drept, îmi convine să îmi sacrific diminețile pentru a-mi salva după-mesele!

Tot Clarisse este și colega mea de apartament. Locuința este de fapt o comunitate a Bisericii Evanghelice Libere. Ceea ce mă bucură este faptul că proprietarii, familia Behnke, care locuiește la etaj, sunt iubitori de muzică, astfel având libertate deplină în exersarea vocii mele.

Görlitz e un oraș care se lasă explorat cu plăcere. Am făcut deja două tururi ale acestuia: unul în timpul zilei, iar altul în timpul nopții, cu ocazia unui „Nachtwächterrundgang” (Night Watchman Tour), un tur  lung precum și denumirea lui în limba germană. Având în vedere că Görlitz este cel mai estic oraș din Germania, nu ar fi greu de crezut dacă aș spune că în seara în care am ajuns aici am vizitat și Polonia puțin, fiind nevoie doar a trece podul peste Neiße, râul care constituie granița naturală între aceste două țări.

În ceea ce privește limba germană, pot afirma că, deși în criteriul de selecție era menționată doar ca fiind un avantaj, am constatat din prima zi că aceasta reprezintă de fapt o necesitate. Se folosește doar limba germană aici, cu excepția acelor “situații de urgență” în care mai apelăm și la limba Denglisch – adică acea combinație între “Deutsch und Englisch.” Limba engleză este predată doar din clasa a 3-a. În schimb, limba poloneză se predă începând din clasa întâi, ca materie obligatorie. Noi, voluntarii, suntem de asemenea încurajați să deprindem cât mai multe cuvinte, întrucât un schimb de experiență cu o școală din Polonia va avea loc de două ori pe lună.

Mă bucur foarte mult de oportunitatea de a urma și un curs de limbă germană, în funcție de nivelul nostru, urmând ca la finalul acestuia să primim un certificat de limbă recunoscut, în urma susținerii unui examen.

O concluzie ar fi greu de tras acum, după numai zece zile de la începerea școlii, începutul fiind întotdeauna mai îngăduitor. Pot însă a spune că varietatea pe care fiecare zi o aduce îmi asigură prelungirea entuziasmului și pentru următoarea zi, fiind astfel pregătită pentru orice provocare.

P.S.: Pentru a întruchipa câteva din afirmațiile de mai sus, am atașat și câteva poze.