Relatări cu sens. Musical. Märzchen. Ostern

 

Hristos a înviat!

E de remarcat faptul că ultima dată când scriam un articol pentru acest blog ne pregăteam pentru întâmpinarea Nașterii Domnului, iar acum, când scriu acest articol, sărbătorim Învierea Domnului. Cred că nu este o coincidență. Acestea sunt cele două sărbători creștine cruciale de peste an. Aș spune chiar că cea de-a doua sărbătoare marchează îndeplinirea scopului celei dintâi.

Numeroase lucruri semnificative s-au petrecut aici în perioada cuprinsă între aceste două sărbători atât de semnificative. Dar am ales să nu le mai consemnez pe toate în mod regulat, ci să le trăiesc în intensitatea lor, făcând, mai târziu, un rezumat concis al acestora, focusându-mă doar pe acele priviri, cuvinte și fapte care s-au imprimat cel mai adânc în memoria mea.

În ianuarie, după ce m-am întors în Germania după vacanța de Crăciun petrecută acasă, am trecut printr-o perioadă destul de critică, deoarece m-am confruntat cu o criză lăuntrică declanșată de amenințarea rutinei muncii prestate aici. Cu alte cuvinte, am simțit că cerințele pe care le îndeplineam aici pe parcursul primului semestru nu mai erau o provocare. Când această stare de neliniște a ajuns la paroxism am vorbit deschis cu cadrul didactic al acestei școli, care s-a arătat binevoitor a găsi o soluție care să îi mulțumească pe toți, în aceeași măsură. Așa am ajuns să lucrez ca asistentă de predare și în clasa a patra, unde cerințele materiilor sunt ceva mai solicitante. M-am adaptat numaidecât noului program care promitea a fi mult mai satisfăcător. Așa am ajuns să dezvolt o relație de prietenie mult mai strânsă și cu elevii clasei a IV-a. În cazul unora este nevoie doar de o verificare a exercițiului, cu alții, însă, este nevoie să lucrez în particular.

Această școală primară europeană are program de integrare a copiilor cu dizabilități psihice. Abia anul acesta am observat că nu doar în clasele I, unde avem o fetiță cu sindromul Down, și a II-a, unde avem un băiețel cu simptome tipice afecțiunii ADHD, dar căruia doctorii nu i-au găsit încă un diagnostic, ci și în a III-a, respectiv în a IV-a există câte un un copil diferit în acest sens. Copiilor speciali din ultimele două clase amintite li s-a pus un diagnostic abia mai târziu, după ce învățătoarele i-au observat cu multă grijă și răbdare, pentru a nu greși în decizia lor de a-i chema pe părinți la o ședință cu un specialist. Nu am fost de față în timpul unei ședințe recente, dar e dureros numai a auzi de durerea care îl încearcă pe un părinte când află că suspiciunile îndelungate ale învățătoarei au fost bine întemeiate. Și cu cât efort nevinovat încearcă o mamă să nege acest lucru, chiar dacă și pentru ea este evident acum. Dar tot ele au dreptate într-un final, căci un copil nu va avea niciodată o problemă în ochii mamei sale.

Aceștia sunt cu adevărat copii speciali! Învăț ceva nou despre adevărata valoare a omului în urma fiecărei interacțiuni cu ei. De pildă, N. din clasa întâi are o tărie de caracter demnă de invidiat. Fetița aceasta frumoasă te face să îți dezvolți cu inteligență arta și tehnica convingerii, cu fiecare provocare de a încerca să o faci să te urmeze. Să nu mai menționez că are o memorie admirabilă, lucru ce îl observ de fiecare dată când jucăm Memory împreună. Nici nu e nevoie să o las să mă câștige! Șiretenia ei se observă prin modul în care se face că nu știe sau că nu înțelege. Are simpaticul obicei de a te întreba de nenumărate ori: „Wie heißt du?“ (= Cum te numești?). Atunci, nu trebuie decât să îi spui un nume fals și o să te contrazică imediat spunându-ți adevăratul nume.

Despre F. din clasa a II-a nu pot decât să spun că îl privesc mereu ca pe un geniu. Nu sunt singura care îl observă din această perspectivă. Însă eu o spun mereu cu mult entuziasm! Băiețelul acesta era capabil, mi s-a spus, încă din clasa întâi a face calcule cu mii, ca de exemplu: 1000-95 = 905. În clasa a doua, mă surprindea déjà cu calcule cu numere din clasa milioanelor, cu multe zerouri, se înțelege. Dar e impresionant, ținând cont că mai întâlnesc copii de clasele a doua – a patra care încă mai socotesc pe degete.

Înainte ca simpaticul F. să fie înscris pentru o terapie de opt săptămâni la o clinică din apropiere, obișnuiam să lucrez de multe ori cu el în particular. Era o adevărată victorie de fiecare dată când reușeam să îl conving să mai scrie un calcul înainte de a se furișa din bancă și de a se cocoța pe o masă din apropiere, povestindu-mi, cu sclipiri în ochi, toate curiozitățile ce îi treceau prin mintea-i ageră. Țin minte și acum când învățătoarea a adresat clasei întrebarea “Ce i-a ghidat pe cei trei magi înspre peștera din Betleem?”, trebuind să aleagă între diferite variante de răspuns. F. a ridicat numaidecât mâna, răspunzând convins, cu zâmbetul pe buze : “Prima variantă: un sistem de navigație!“. După ce râsetele s-au stins, iar învățătoarea a negat răspunsul, el a mai adăugat doar: “Cel puțin, asta ar fi fost logic, desigur.“ De multe ori mi-l imaginez pe simpăticuțul acesta lucrând în domeniul IT. El zice că vrea să devină milionar și să le cumpere copiilor lui tone de drajeuri! Fratele său geamăn, Y., este și el inteligent, dar ceva mai așezat și, de multe ori, o victimă a neastâmpărului fratelui său.

Toate aceste manifestări ale acestor minunății de copii trădează, în fond, o dramă de acasă. Așa cum este și cazul acestor gemeni, ai căror mamă a fost diagnosticată cu cancer. Momentele acelea în care în cercul de rugăciune unii copii se rugau pentru ca ziua să fie frumoasă, în vreme ce acești doi frați se rugau ca mama lor să supraviețuiască și celei de-a doua operații rămân adânc imprimate în mintea mea, făcându-mă, adeseori, să reconsider viața. La fel ca și atunci când am aflat că tatăl unui băiețel energic din a III-a, despre care crezusem că nu-i poate lipsi nimic, este în comă de trei ani.

Am motivele mele destul de bine întemeiate atunci când spun că am multe de învățat de la acești copii. Ei sunt cei care mă determină să cred că acest proiect are un rost al său măreț, pe care îl înțeleg în adevăratul sens doar cu acumularea unei vechimi aici.

De ziua mea, (5 februarie) mi-au cântat toți copiii școlii, acompaniați de directoare la chitară, și au dansat. Apoi, primindu-și dulciurile drept răsplată, mă felicitau și îmi urau binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar unul m-a surpins mai mult, strângându-mi mâna și spunându-mi: „Să rămâi tot cea de până acum”. Am rămas fără cuvinte! M., băiatul care la început s-a dovedit a fi atât de încăpățânat, refuzând ajutorul meu și voind ca vechea voluntară să se întoarcă, îmi spunea acum, după șapte luni, aceste cuvinte sincere?! Afirm mereu: e greu a le câștiga, dar iubirea și admirația unui copil sunt de neprețuit, căci sunt sincere și se obțin cu mult efort! Deduc că oi fi câștigat prietenia lui în urma unor momente mai grele când i-am stat alături, ca atunci când l-am ajutat, pe ascuns, să rezolve o problemă grea de matematică, pe care o primise ca pedeapsă în urma uneia din multele sale năzdrăvănii. Așa i-am salvat 15 minute din pauza mare, putând astfel să iasă și el în curte, la joacă. Îmi place caracterul său. E un băiat isteț, creativ, musical, cu mult umor, carismatic, curios; vrea să devină inventator! Bunica sa este prezentatoare de radio și îi oferă multe cărți în dar. Aproape că nu e de mirare că acest copil citește cu o fluență dorită, dar neobișnuită pentru cineva de vârsta lui. Acesta e și cazul lui Mi., fata din clasa I despre care se vorbea să fie transferată în clasa a II-a, depășindu-și colegii la majoritatea materiilor. De asemena, cântă la vioară și flaut, ea provenind dintr-o familie de muzicieni. Impresionant găsesc, de asemenea, faptul că majoritatea copiilor de aici studiază cel puțin un instrument muzical, încă de la o vârstă fragedă.

Dar să revenim însă la M.! Astăzi a venit într-un suflet la mine, m-a tras într-un colț din curtea școlii și m-a întrebat agitat și îmbujorat dacă “te iubesc“ se scrie cu majusculă sau cu minusculă, căci el știe că toate substantivele în limba germană se scriu întotdeauna cu literă mare. I-am spus că aici avem de-a face cu un verb (în clasa a doua, micuții au învățat déjà părți de vorbire precum: substantivul, verbul, adjectivul și pronumele!), prin urmare, se va scrie mic. Atât a vrut să știe și apoi a zbughit-o înapoi pe terasă, la locul unde scria scrisoarea de dragoste., acolo unde l-am și surprins printr-o fereastră.

 

Sunt convinsă că a scris cu litere mici, dar sentimentul lui de dragoste se arăta nespus de mare, aș spune chiar neîncăpător într-un asemenea trupușor. Am vrut să aflu mai multe detalii, bineînțeles! Am aflat că era vorba de o fată dintr-a patra. O fată excepțională, trebuie să admit! Drept urmare, m-am oferit chiar și să îl ajut a-i strecura bilețelul la locul ei din garderobă, distrăgând atenția celor din jur, pentru a nu bănui nimic. Dar ce emoție sălbatică în acel suflețel! Modul în care părul său blond se împletea cu roșeața aprinsă din obraji mă ducea cu gândul la firul mărțișorului nostru românesc. Mărțișor pe care, de altfel, l-am făcut cunoscut și școlii de aici!

În martie a avut loc încă o zi a proiectelor. Aceasta constă în numeroase ateliere pe o temă specifică anotimpului. Luna aceasta tema a fost, desigur, primăvara și Paștele. Am organizat și eu, și de această dată, un atelier, pe care l-am intitulat cum nu se putea mai bine: “Das Märzchen“ (=Mărțișorul). Am adus din România o sută de fire de mărțișor. Am explicat fiecărei grupe din cele șase semnificația împletiturii firului alb cu cel roșu, lămurindu-i că nu are nimic de-a face cu steagul Poloniei, așa cum majoritatea presupuneau. Am legat apoi fundițe în jurul degețelelor lor și le-am capsat pe o felicitare de Paște făcută de ei și dedicată celor dragi. Fiecare copil a lucrat cu mult devotament. M-a emoționat atât de tare să văd că până și neliniștitul F. desena acum cu atâta voință, scriind apoi pe felicitare mesajul: Te iubesc, mamă!, însoțit de o inimioară. Mă gândeam la bucuria acelei mame când va primi acest cadou din partea cadoului ei viu. M-a emoționat și afirmația hazliului M., în timp ce îi capsam fundița, spunând: “Păcat că Iisus nu a fost capsat pe cruce. În felul acesta, durerea Lui nu ar mai fi fost la fel de mare precum cea produsă de cuie.” Nu am găsit cuvinte și nici nu cred că era potrivit a intra în esența spirituală a Răstignirii, încercând să-i sugerez că durerea a fost produsă nu atât de cuie, cât de trădarea celor care, cu doar câteva zile înainte, Îl întâmpinaseră cu urale și cu ramuri de finic și de măslin. Nu am putut decât să zâmbesc aprobator, confirmând: “Mda, păcat că pe atunci nu existau capsatoare…” .

 

 

Finalul lunii martie a adus pe scena teatrului din Görlitz, în fața a 800 sute de spectatori,  spectacolul muzical intitulat “Samarineanul milostiv“ (Der barmherzige Samariter), jucat de către copiii acestei școli. În introducerea acestui musical au avut loc și câteva numere de acrobație. Profesori, părinți și voluntari au jucat și ei un rol important în realizarea acestui spectacol.

 

 

Săptămâna de vacanță de Paști s-a încheiat duminca aceasta, când în Est a început, de fapt, Paștele. Anul acesta am sărbătorit pentru prima dată Paștele de două ori. Prima dată în stil nemțesc, în prima zi a lunii aprilie, după calendarul gregorian, iar a doua oară, o săptămână mai târziu, după calendarul vechi, cel iulian, însă departe de casă.

Când eram la școală, mă fascinau orele de germană ce ne vorbeau despre obiceiurile de Paști la nemți. De data aceasta am avut ocazia să le trăiesc chiar. Asta mulțumită familiei unei eleve din clasa mea, numită “Patenfamilie”, un fel de familie adoptivă pe perioada acestui proiect. Sunt niște oameni minunați, călduroși și chiar amuzanți. Sunt o familie în sânul căreia domnește armonia! De aceea am acceptat cu bucurie invitația de a sta la ei de vineri până duminică. În Vinerea Mare am profitat de ziua însorită, făcând o expediție în Munții Zittau, care sunt în apropiere. Tot în acea zi ne-am plimbat și cu mocănița.

 

Sâmbăta ploioasă a fost ziua perfectă de a rămâne în casă, la căldură, pentru a picta ouăle de Paști cu ceară de albine, topită în scobitura unei linguri de metal așezate deasupra unei lumânări. Modelele variate se realizează cu ajutorul unui ac înfipt la capătul unui creion. Ele se execută cu mișcări rapide (acul trebuie înmuiat aproape la fiecare secundă, căci ceara se întărește imediat) și precise. Apoi, oul este cufundat, la alegere, într-unul din vasele cu apă colorată. E o adevărată chimie! Odată ce ai scos oul dintr-un vas cu apă de o anumită culoare și îi mai adaugi câteva modele cu ceară, poți să îl înmoi într-o altă culoare, în felul aceste obținând o varietate de nuanțe.

Este bine de reținut că această tehnică de decorare a ouălor de Paște este una foarte veche ce aparține sorbilor, o minoritate etnică din regiunea Lausitz-Spreewald. Prin urmare, este o tradiție specifică exclusiv acestei regiuni. Cam așa arată primele ouă pe care le-am pictat eu prin această tehnică. Nu, nu am să atașez și poze care înfățișează și modele realizate de profesioniști, căci atunci, prin comparație, ouăle mele ar “păli“ în fața frumuseții acelora, care, oricum, se pot vedea pe Google sub titlul “sorbische Ostereier“.

Iar acum, cu siguranță, cei curioși au căutat și au văzut déjà adevăratele și incomparabilele modele sorbe, așa că haideți să trecem repede la un alt subiect legat de ouă, și anume împodobirea copacilor sau a crenguțelor cu ouă. În Germania este de neînchipuit ca de Paște măcar o crenguță, dacă nu un copăcel, din fața casei să nu fie împodobită cu ouă de plastic de diferite culori. Cât de frumos armonizează multitudinea cromatică de pe crenguțe cu cea din iarbă, reprezentată de primele flori ale primăverii! Acesta din poză este doar un caz din zecile pe care le-am întâlnit aici.

E timpul să închei aici relatările mele ce s-au întins peste primele patru luni ale acestui an. Mai rămân doar trei luni de proiect. Sunt încă la stadiul în care nu știu dacă să mă întristez sau să mă bucur.

Vă mulțumesc pentru timp și voința de a citi și acest articol. Sper că nu v-am epuizat cu aceste descrieri, dar asta este slăbiciunea unui observator atât de atent la detalii.

El poate umple pagini pornind de la un amănunt aparent insignifiant, dar asta, întotdeauna, în virtutea găsirii unui sens.

Să ne citim cu bine!

Hristos a înviat!

 

 

 

 

 

Despre nevoia de a scrie. Călătorii. Adventskalender. Weihnachtskonzerte. Colinde românești pe tărâm german

De mai bine de o lună, propunerea pe care mi-am făcut-o, aceea de a consemna experiențele acumulate până într-un punct, pentru a evita a lăsa să se adune atât de multe, încât să nu mai pot să le ordonez și să le relatez, îmi este fidelă, însoțindu-mă mereu. Dar cum rămâne cu fidelitatea mea față de aceasta? Ei bine, e drept că încă mai lucrez la punerea acestui scenariu în scenă, dar, cu siguranță, vă voi anunța când are loc „premiera”.

Privind lucrurile puțin mai serios, singura scuză plauzibilă pe care o am la îndemână este acel aspect pe care îl amintesc, sau care se lasă dedus din relatări, în fiecare articol al meu: varietatea fiecărei zi petrecute în cadrul acestui proiect european de voluntariat.

Această varietate își cere dreptul la timp, acesta din urmă fiind foarte încărcat. Pe de o parte, găsesc că, astfel, omul este îndemnat și motivat să trăiască prezentul mai intens, fiind mult mai atent la detaliile ce pot face o diferență majoră în perceperea a ceea ce îl înconjoară. Pe de altă parte însă, odată cu trecerea timpului și a acumulării mai multor trăiri și experiențe, există riscul de a te supraîncărca cu acestea, experimentând o senzație de sufocare. Acela este momentul în care survine necesitatea de defulare a acestor „sedimente de sentimente”, așa cum îmi place mie să le numesc. Cum mai exact facem asta? Ei bine, nu există doar o singură cale. „Fiecare se lecuiește cum poate”, concluziona Emil Cioran în cartea sa Exerciții de admirație, sugerând puterea terapeutică pe care scrisul o are.

În ceea ce mă privește, rețeta mea de defulare conține mai multe „leacuri”, pe lângă scris, printre care se numără: cântatul, teatrul și călătoritul. Dar toate acestea nu fac decât să mă aducă din nou la scris, pentru că și acestea reprezintă noi experiențe ce vor să fie, la rândul lor,  consemnate. Abia scrisul e cel care îți dă cu adevărat sentimentul de eliberare, salvând totodată, sub o formă structurată, aluvionările interioare ce devin apăsătoare. În cazul meu însă, defularea aceasta se manifestă într-un mod mai liniștit, vorbind despre ceea ce mă încântă și impresionează, în virtutea împărtășirii cu ceilalți, astfel nevorbind de pe „culmile disperării”.

Datorită tehnologiei avansate din zilele noastre, folosită într-un mod constructiv, aparatele de fotografiat pot capta imagini, imortalizând momente pe care cuvintele sunt prea timide pentru a le descrie în esența lor. Aceasta e o altă modalitate prin care anumite experiențe pot fi împărtășite. E o modalitate la care am apelat și eu, pe Facebook, când am vorbit despre excursia pe care am făcut-o cu familia unei eleve din clasa mea, în Karlsruhe, oraș situat în sud-vestul Germaniei, la o distanță de aproximativ 700 km, în landul Baden-Württemberg. Tot acolo am postat imagini surpinse și în celelalte orașe pe care le-am vizitat pe drumul nostru: Neustadt an der Weinstraße, Speyer și Eisenach, unde am vizitat Castelul Wartburg. Despre toate aceste locuri am menționat câteva infomații, pe care le voi nota și aici, căci sunt interesante:

În Neustadt an der Weinstraße (Neustadt de pe Drumul Vinului) se află a doua cea mai mare plantație viticolă din Germania.

 

Karlsruhe e recunoscut ca cel mai mare oraș, după Stuttgart, din landul Baden-Württemberg, land situat în sud-vestul Germaniei, la granița cu regiunea franceză Alsacia. Orașul e mărginit la vest de către fluviul Rin, pe malul căruia se află cea mai mare rafinărie de petrol din Germania.
Întemeiat în anul 1715 de către Margraful Karl Wilhelm, orașul a servit ca loc de relaxare pentru acesta; după cum și numele german exprimă aceasta: Karlsruhe = odihna lui Karl. Mormântul acestuia constă într-o piramidă ce marchează zona centrală a orașului, zonă situată la sud de Palat – astăzi muzeu. Este locul de unde 32 de străzi pleacă radial către exterior, ceea ce a dus la porecla “Fächerstadt” (Orașul evantai).
Din 1992 Karlsruhe este înfrățit cu Timișoara.
În prezent își au reședința aici Curtea Constituțională Federală din Germania și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Orașul este renumit pentru industria de înaltă tehnologie.

 

Domul din Speyer, pe care l-am vizitat odată ce am părăsit Karlsruhe, e recunoscut ca cea mai mare biserică romanică din lume, fiind înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO.

 

O oprire neplanificată a fost la întoarcere,  în apropiere de Eisenach, la Castelul Wartburg, acolo unde Martin Luther, între anii 1521-1522, adăpostit sub pseudonimul “Junker Jörg” (Cavalerul George), a tradus Noul Testament în limba germană, în doar 11 săptămâni. Vizita acestui loc a fost nemaipomenit de potrivită, având în vedere că aceasta a avut loc chiar în data de 31. Octombrie 2017, când s-au împlinit exact 500 de ani de la publicarea celor 95 de teze ale lui Martin Luther, care au dus la Reforma Protestantă. Prin urmare, a fost sărbătoare mare pentru creștinii din întreaga Germanie. Pentru prima dată de la căderea zidului Berlinului această zi a fost recunoscută ca zi de sărbatoare în toate landurile Germaniei și nu doar în cele în care există un număr mare de evangheliști, precum: Brandenburg, Mecklenburg-Vorpommern, Sachsen (acolo unde locuiesc și eu anul acesta), Sachsen-Anhalt și Thüringen.

 

***

La jumătatea lunii noiembrie, elevii de la Dietrich-Heise-Schule, școala primară privată unde lucrez și eu ca teaching assistant, au pregătit, și anul acesta, cadouri pentru câteva școli din România, ale căror elevi trăiesc în condiții precare. Am contribuit și eu la această frumoasă inițiativă, care, așa cum am dedus, este un obicei al acestei școli, înainte de Crăciun.

 

Apreciez foarte mult gestul lor. Copiii aceia vor avea o mare bucurie, așa cum și merită! Dar nu pot să spun că m-am simțit foarte confortabil într-un asemenea context, așa cum, de altfel, nu mă simt confortabil niciodată când unii nemți, care au vizitat România cu puțin înainte de ’89, te întreabă dacă românii sunt la fel de săraci ca și atunci. Bineînțeles, e momentul în care în interiorul meu se dă o luptă paradoxală: de iubire și de mustrare față de țara mea. Eu încerc să pun în vederea acestor curioși cele mai frumoase aspecte ale României; dar parcă o voce nu ajunge, precum nici cuvintele nu pot să dizolve unele aspecte negative atât de prezente și evidente. M-am specializat deja în observarea fină a expresiei faciale și a intonației oamenilor noi pe care îi întâlnim eu și colega mea voluntară din Franța. Atunci când ne întreabă, pe rând, cine suntem și de unde venim, eu le răspund cu seninătate pe chip și cu o germană fluentă că vin din România, după care poți să-i auzi reproducând acest nume, într-un ecou ce se stinge. Totuși, când precizez că vin din Transilvania (Siebenbürgen), fața lor pare să se mai lumineze, aducându-și aminte cu drag că acolo au prieteni, pe care și i-au făcut odată cu vizitarea acestei regiuni. Pentru unii acela e locul unde și-au găsit aleasa/ alesul (tot din Germania). Cei din estul Germaniei se arată cei mai încântați de România și mai ales de această regiune – Transilvania. Îmi tot repetă cât de minunate sunt locurile și oamenii de acolo.

Când vine rândul colegei mele să se prezinte, deși nu leagă încă fraze, e destul să pronunțe „Franța“, cu un accent specific, și toți cad în extaz, răscolindu-și memoria în căutarea unor cuvinte sau expresii în franceză, pe care le-au învățat acum mulți ani și pe care acum „le șterg de praf“, stâlcindu-le pe alocuri. C’est la vie!

Oricum, eu mă bucur că mă înțeleg bine cu toți, indiferent de naționalitatea lor. Mai mult decât atât, conștientizez aici, mai bine ca oriunde, cât de important este că vorbesc limba nemților. Cât de important este că mă alătur corurilor lor, cântându-le, în limba lor, cântările cunoscute și îndrăgite. Cât de important este că îi asist pe copiii lor în procesul de învățare; aceștia din urmă povestindu-le părinților, la cină, cu entuziasm despre  „Theodora” de la școala lor și asaltându-mă cu zâmbete și îmbrățișări calde oriunde ne-am întâlni, pe stradă sau la un concert.  Asta face mult și simt că îi face să mediteze mai bine asupra prejudecăților legate de patria mea.

Vorbind de români și de România, acum vreo două săptămâni am fost pusă în legătură, de către dirijoarea celor două coruri în care cânt, cu o timpanistă româncă care de mai bine de 30 de ani cântă în Orchestra Filarmonică din Görlitz. Această femeie, la care am să mă refer de-acum, pentru intimitatea acesteia, ca „Doamna D.“, m-a invitat la un concert al orchestrei, după care am petrecut aproape toată după-masa împreună, cunoscându-ne mai bine. Am fost impresionată de faima pe care a avut-o atât în România, cât și peste hotare și aici unde s-a stabilit. Ceea ce o făcea și mai specială era faptul că se ocupa de un instrument destul de atipic femeilor, implicând multă forță fizică, ea fiind mereu o doamnă zveltă, dar mânuind timpanele cu o măiestrie aparte.

Din acea zi în care ne-am întâlnit, păstrăm legătura până astăzi, Doamna D. invitându-mă adeseori la repetițiile și spectacolele orchestrei. Trebuie să recunosc că m-am simțind atât de mândră de țara mea, când am descoperit câți alți români talentați cuprinde această orchestră! Această întâlnire a venit ca o compensare la acele câteva momente de un ușor disconfort pe care le-am trăit aici.

 

 

Astăzi, în data de 3 decembrie, când scriu acest articol, creștinii din Germania sărbătoresc prima zi de Advent, care marchează perioada, de aproximativ patru săptămâni de așteptare și de pregătire pentru sărbătoarea nașterii lui Iisus Hristos.
Denumirea de Advent vine din limba latină – Adventus Domini – semnificând “venirea/ sosirea Domnului”. Asta înseamnă că în această zi se aprinde prima lumânare din cele patru de pe Coronița de Advent.

În acest an, prima duminică de Advent este pe data de 3 decembrie, iar ultima, adică cea de-a patra, va fi sărbătorită chiar în Ajunul Crăciunului. Este o perioadă caracterizată prin îmbietoarele piețe de Crăciun (Weihnachtsmärkte), cadouri și concerte de colinde.
La începutul acestei luni, Calendarul de Advent (Adventskalender) este un cadou nelipsit, atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Acesta cuprinde 24 de cadouașe, câte unul pentru fiecare zi din perioada Adventului. Am primit și eu un asemenea cadou, din partea familiei unei eleve din clasa mea. Deși m-am bucurat ca un copil (ce încă sunt!), am reușit să mă abțin și să deschid câte un pachețel în fiecare zi; cel puțin, până în clipa de față. Nu știu ce va fi de mâine încolo…

Dar să ne oprim puțin asupra unui aspect important pe care tocmai l-am amintit! Colindele! De patru luni sunt membră a două coruri germane – cel din Ebersbach, un cor bisericesc a cărui membri sunt mai în vârstă, și corul de cameră de la Augustum-Annen- Gymnasium, unde cântă tineri cu vârste pâna la 18 ani. Deci eu sunt undeva la mijloc! Dar în fiecare dintre aceste coruri mă simt foarte bine primită. În cel din Ebersbach mă simt ca un copil de-al lor, căruia i se spune cu fiecare repetiție că oamenii sunt bucuroși să mă aibă acolo. În corul de tineri mă simt ca o soră mai mare, ceea ce e nou pentru mine, căci în familia mea eu eram cea mică.

Încă din luna septembrie s-a lucrat la repertoriul pentru concertele de Crăciun, care în total sunt patru la număr! Am numărat ieri, din curiozitate, toate colindele pe care le-am învățat aici și am constatat cu uimire că sunt peste 40! Dar ceea ce nu știți voi este că printre aceste numeroase colinde s-au strecurat și 3 colinde românești, care i-au cucerit pe coriștii de aici! Sperăm că îi va cuceri și pe spectatorii concertelor. Asta voi putea descoperi chiar de astăzi, când are loc primul concert din cele patru! Este un concert susținut de Corul Ebersbach. Doamna Bertram, minunata dirijoare, m-a rugat cu ceva vreme în urmă să aduc câteva colinde românești pe care să le cântăm cu toții. Așa am venit cu “O, ce veste minunată!”, colind pe care îl vom cânta chiar astăzi, și “Legănelul lui Iisus”, respectiv “La Vitleem colo-n jos”, pe care le va cânta corul de cameră Augustum în datele următoare: 10, 15 decembrie în Annenkapelle, iar pe 16 vom susține același concert, dar în altă locație.  Le-am tradus versurile în germană, pentru a înțelege și textul frumos, pe lângă melodia care le-a ajuns la suflet. Mai are rost să spun că sunteți invitați cu toții?!

Doamna Bertram îmi prețuiește vocea foarte mult, spunând că este un dar de la Dumnezeu ce nu trebuie ignorat. Din timpul dumneaei atât de aglomerat, își face puțin timp și pentru a mă iniția puțin în misterele muzicii, eu neavând o instruire specială în așa ceva. Dirijoarea mi-a pregătit chiar un solo: Ave Maria de Giulio Caccini, pe care îl voi cânta la toate concertele, acompaniată de pian și vioară. Astăzi va fi prima dată când îl voi cânta în fața unui public! Emoțiile sunt mari, dar sunt frumoase!

Mă bucur că am împărtășit cu voi această defulare liniștită prin scris, aceste trăiri, care sunt cuprinse în zeci de rânduri, pe care sper, totuși, că le veți găsi interesante.

Acum am să închei, deoarece trebuie să mă pregătesc pentru o ultimă repetiție, dar nu înainte de a vă mulțumi sincer pentru timp și atenție! Sper că voi avea ocazia să povestesc cu unii dintre voi chiar față către față, deoarece un eveniment frumos în familie ne aduce acasă de Crăciun pe mine și pe sora mea, cu care nu am mai sărbătorit Crăciunul împreună de 7 ani!

Să ne auzim, sau, mai bine spus, să ne citim cu bine!

P.S.: Ieri au căzut primii fulgi de zăpadă aici, dar astăzi nu se mai văd. E doar preludiul iernii!

 

 

 

Herbstferien: Seminarul din Wünsdorf și expoziția de la DHS

Așa cum timpul nu a stat în loc de la ultima mea postare pe acest blog, tot așa nici activitatea mea nu s-a oprit acolo. Multe s-au mai petrecut în ultima lună, dar am să mă rezum la ultimele două săptămâni, deoarece cuprind activitățile mele de voluntară din timpul vacanței de toamnă (Herbstferien), care s-a desfășurat între 2 și 14 octombrie.

Așadar, acum voi vorbi despre  o perioadă de timp ce iese din  ritmul obișnuit al săptămânilor de școală, care, mărturisesc cu bucurie, încă nu a devenit rutină și nici nu amenință să devină.

Termenul de vacanță primește o altă interpretare din perspectiva unui voluntar, acesta trebuind ca în prima săptămână să participe la un seminar de formare, dedicat  celor care fac un serviciu european de voluntariat prin Erasmus+.

Eu am privit această datorie ca pe o oportunitate deosebită de a cunoaște alți voluntari în Germania și de a vizita un loc nou din împrejurime. Spun împrejurime, deoarece seminarul s-a desfășurat într-un orășel în apropiere de Berlin – Wünsdorf. Călătoria până acolo, cu trenul și autobuzul ca mijloace de transport, a durat aproape trei ore. Așa cum m-am informat înainte de plecare, vremea avea să fie ploioasă toată săptămâna. Ploaia ce ne-a întâmpinat la sosirea în Wünsdorf a confirmat acest lucru.

În ciuda vremii reci și ploioase, întâmpinarea celor doi coordonatori ai seminarului, Cédric (din Belgia) și Maggi (din Grecia), a fost una cu adevărat călduroasă și așa avea să rămână și caracterul lor până la final, lucru care m-a consolat și m-a asigurat că timpul petrecut aici va fi unul memorabil. Cei șase voluntari din Görlitz, printre care, se subînțelege, m-am numărat și eu, s-au împrietenit repede cu ceilalți tineri voluntari, majoritatea veniți din Leipzig, Berlin și Hamburg. Am ajuns să ne cunoaștem foarte repede prin diferite jocuri. Pe parcursul săptămânii am înțeles că tot ceea ce învățăm aici duce și la o cunoaștere de sine, nu doar a celor din jur. Am abordat diferite subiecte. Ne-am prezentat fiecare proiectul din care facem parte și rolul nostru acolo,  implicând atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative. S-a pus un accent foarte mare pe modul în care analizăm o imagine, o situație, o decizie: obiectiv, subiectiv, emoțional. A fost interesant să observ cât de greu poate fi să lași orice gram de subiectivitate deoparte atunci când judeci. De fapt, e imposibil să fii pur obiectiv, deoarece însuși acest concept a fost inventat și definit de către oameni, așa cum mi-am susținut eu părerea la un moment dat. Am abordat  probleme contemporane: situația  refugiatilor, a solicitanților de azil, a imigranților și a minorilor neînsoțiți. Am încercat să dicutăm cauze, efecte și să găsim soluții. Desigur, e imposibil să epuizezi un asemenea subiect într-un timp atât de scurt.

Într-o seară, am urmărit cu toții prima parte a documentarului Human (2015), aparținând fotografului, reporterului și ecologistului francez Yann Arthus-Bertrand, renumit pe plan internațional pentru activitatea sa prin care a surprins omul și natura, între care Bertrand nu face nicio discrepanță. Recunosc că documentarul m-a emoționat până la lacrimi, cărora nu le-am dat frâu liber, căci nu îmi stă în fire să fac asta în public. Dar am avut mereu un nod în gât.

Filmul constă în secvențe de interviu cu peste 2000 de oameni din peste 60 de țări. Profilul oamenilor este atât de clar, vocea lor atât de naturală, precum și sinceritatea cu care vorbesc despre frumosul sau încercările din viața lor. Oameni din toată lumea, de la cei mai săraci, până la cei mai bogați. Îl recomand tuturor celor care găsesc un interes în asta. Documentarul se găsește în întregime pe YouTube.

În programul nostru era planificată și o vizită a capitalei, dar vremea grea a dus la anularea acesteia, deoarece căile ferate au fost blocate în urma ravagiilor cauzate de către furtună. Acest lucru a complicat puțin și călătoria noastră la întoarcere.

A existat și o parte bună a faptului că nu am mai vizitat Berlinul. În acest fel, am avut mai mult timp pentru prezentarea țării noastre, cu ocazia serii interculturale, care trebuia să se rezume doar la 10 minute, având în vedere că reprezentam 11 naționalități în total. Ei bine, ni s-a pus la dispoziție și a doua zi, căci programul se schimbase. Am profitat de timpul câștigat, astfel că am pregătit o prezentare mai complexă a țării mele, punând în evidență valorile ei intelectuale (când le-am vorbit puțin și despre Emil Cioran, unii i-au pozat portretul și i-au notat numele, spunând ca vor să îl citească), geografice, arhitecturale, culinare, precum și multe altele, în ciuda bine-cunoscutelor aspecte negative, prezente și ele, desigur.

Am folosit și umor, acolo unde am găsit că se potrivea. A prins foarte bine. Am încheiat prezentarea cu un cântec tradițional românesc: Cântecul Bucovinei. Cu ajutorul videoproiectorului, care ne-a stat tuturor la dispoziție, am ales o poză de fundal ce înfățișa un peisaj bucovinesc; apoi, am împrumutat o chitară pentru a-mi acompania vocea. Nu pot să vă spun decât că au fost de-a dreptul cuceriți de această melodie și de modul în care am interpretat-o; au scos toți telefoanele și au început să mă filmeze. La final au strigat în cor: bis! bis! Le-am mai cântat două cântece românești, dar Cântecul Bucovinei, mi-au mărturisit unii ulterior, le-a răsunat îndelung în ureche. Pur și simplu s-au îndrăgostit de el. Am primit câteva felicitări pentru prezentare. Sper că am reușit să înfățișez o bună parte din frumosul pe care România îl are.

La finalul săptămânii am vizitat și muzeul acestui orășel, unde ghidul ne-a povestit despre faptul că în anul 1914 a fost construită în Wünsdorf  prima moschee din Germania. Odată cu venirea partidului nazist la putere, acest orășel devine cartierul general al Wehrmachtului. În 1945, după înfrângerea Germaniei naziste, Wünsdorf devine bază militară a armatei sovietice, adăpostind în jur de 75.000 de sovietici – bărbați, femei și copii. De aceea orașul era numit și „Mica Moscovă“, până la căderea zidului Berlinului. O istorie destul de vastă cuprinsă în acest oraș atât de mic!

Nu am să uit să menționez și marele și frumosul lac de aici, pe care l-am vizitat și pe timp de ploaie. Ce poate fi mai frumos – apă de sus, apă de jos!

Deja sunt entuziasmată cu privire la următorul seminar, care e și ultimul, totodată. Acesta va avea loc în februarie, în Würzburg, un oraș minunat, situat în landul Bavaria, în sud-estul Germaniei. Asta presupune o călătorie mult mai lungă!

 

***

Cea de-a doua săptămână din vacanța de toamnă am ales să mi-o petrec muncind la școală.  În felul acesta, mi-am salvat 5 zile de concediu, pe care le voi putea folosi altădată, când voi avea mai mare nevoie de ele.

Programul era altul pentru mine de data aceasta, acela de a petrece timp cu acei copii care nu aveau cu cine rămâne acasă cât timp părinții lor erau la muncă. Dar eu de fapt nu am petrecut prea mult timp cu copiii. Învățătoarea mi-a dat o altă sarcină, mult mai acaparatoare pentru mine, întrucât implica citit, cercetare, documentare și creativitate. Este vorba despre o expoziție pentru copiii de la școală, pe care a trebuit să o pregătesc în semn de comemorare a unei proeminente autoare de cărți pentru copii, evreică, născută în orașul acesta – Mira Lobe. Miercurea trecută a avut loc și o inaugurare a unei plăcuțe comemorative, moment pe care l-am surprins în expoziție.

A fost o adevărată plăcere să muncesc în atelierul meu, după bunul plac, cu propriile idei. Am început să citesc câteva din cărțile ei, pentru că urma să le prezint succint. Le-am citit și copiilor o cărtică, de care s-au arătat încântați. Aveam nevoie de opinia lor. Cărticica se numește “Micul Eu sunt Eu” (Das Kleine Ich bin Ich). Ba chiar le-am și făcut din textile un animăluț precum cel din poveste.

Temele tratate de către Mira Lobe poartă o maturitate sub vălul inocenței de copil. Cărțile ei vorbesc despre descoperirea propriei identități și despre unicitatea fiecăruia dintre noi, despre nevoia de a îmbina imaginația și realitatea. Cartea “Insu-Pu, Insula copiilor pierduți” a fost inspirată de Holocaust. Acțiunea începe în data de 21 octombrie 1942 și prezintă aventurile unor copii ce caută refugiu pe o insulă în timp de război și care învață sa conviețuiască în ordine și înțelegere.

Vineri seara am mers la o prelegere despre Galaxia noastră, ținută de către un profesor de la Observatorul Universității din Siegen. În ceea ce privește limba, am înțeles în proporție de 80/90%, dar, în ceea ce privește conținutul, nu aș fi înțeles la fel de mult nici dacă prelegerea ar fi fost în română. Majoritatea imaginilor prezentate erau populate de formule de fizică. Cu toate acestea, aș repeta oricând experiența!

Relatările mele se opresc aici, deocamdată. Am scris destul de mult, oricum. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi fost dacă aș fi relatat momentele de pe tot parcursul lunii trecute. E mai bine ca unele trăiri să rămână în paginile din jurnalul sufletului, unde pot fi înțelese mai bine.

P.S.: De astăzi începe iarăși școala aici, iar copacii în toi de toamnă, cu frunze de foc, încă mai străjuiesc ca torțe aprinse în jurul clădirii acesteia.

 

 

Altstadtfest. Muzica – un bun intermediar. Corul Ebersbach

Tot omul e sărbătorit măcar o dată pe an, sau cel puțin ar trebui să fie. Ei bine, asta e valabil și pentru orașe. Așa se face că Görlitz a fost sărbătorit în perioada 25 – 27 august, sărbătoare numită Altstadtfest, ceea ce a făcut ca fiecare piatră cubică a străzilor pietruite din centrul vechi să fie călcată de nenumărate tălpi.

Lumina naturală, prezentă peste oraș în fiecare zi, distingea sutele de chipuri omenești, punând în evidență entuziasmul acestora. Costumele specifice ce îmbrăcau variate siluete ajutau la crearea unei atmosfere medievale, la fel și numeroasele tarabe unde astfel de costume așteptau să fie cumpărate. În acest timp, vânzătoarele harnice își ocupau locul la roata de tors lâna, spunând povești copiilor curioși și întrerupând firul, atât al poveștii, cât și al lânii, pentru a oferi câte o bucățică din aceasta micuților dornici să pună și ei mâna. Unele tarabe erau dedicate tocmai acestui prilej: atingerea a cel puțin 25 de tipuri de lână. Altundeva puteai cumpăra mirodenii, în timp ce alte plante erau măcinate sub ochii tăi; în felul acesta nu aveai cum să te plictisești așteptând la coadă. La colț de stradă se întâlneau și piei de animale, expuse privirilor trecătorilor, în vreme ce două ciocane alternau sunete și scântei, transpunând în fapte proverbul „Bate fierul cât e cald.“

Ciocanul și nicovala nu erau singurele instrumente ce produceau sunete. Ici-colo, muzicanți, mai mult sau mai puțini numeroși, ne delectau auzul cu muzică medievală sau din ale noastre vremuri. Pe malul polonez al râului Neiße se dădeau adevărate lupte cavalerești în apusul Soarelui, acest spectator ce se retrăgea subtil. Micuțe scene aduceau dansuri și costume alese. Atmosfera mediavală alterna cu cea contemporană. Berea Landskron, precum și felurite băuturi de un contrast puternic umpleau recipiente mari de sticlă, însoțind sortimente de dulciuri și gustări, printre care nelipsiții wurști.

De la un bâlci nu pot să lipsească varietățile de mașini și aparate menite să asigure distracție, atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Roata panoramică e cea care mă atrage întotdeauna într-un asemenea context. De altfel, e și cel mai liniștit mijloc de delectare, permințându-ți să îți păstrezi o poziție normală a corpului, conștientizând astfel unde te afli și putând admira peisajul de la înălțime. Așa am surprins momentul în care un buchet mare de baloane multicolore cu heliu s-a desprins, ridicându-se în văzduh, deasupra turnului unei biserici, spre dezamăgirea vânzătorului ambulant, dar spre delectarea noastră.

 

 

Seara de duminică a încheiat sărbătoarea cu un foc de artificii însoțit de muzică clasică. Tot aceea a fost seara în care am cântat la un Karaoke Show pentru prima dată în viața mea. S-a dovedit a fi o premieră cu succes; cel puțin asta spuneau aplauzele spectatorilor, care au fost cuceriți de piesa „I Will Always Love You“.

***

Muzica, de altfel, mai ales cea creștină, e o foarte bună modalitate a mea de socializare aici. E cea prin care construiesc relații solide cu oameni minunați ce împărtășesc aceleași pasiuni, de la unii putând chiar să învăț multe, deoarece stăpânesc teorie și instrumente muzicale. Muzica e un adevărat intermediar. Așa se face că, în urmă cu trei săptămâni, în cadrul slujbei de duminică, la care am cântat acompaniată vocal și instrumental de doamna Bauer, am întâlnit-o pe Katharina din Rusia. Aceasta mi-a spus despre corul din care ea face parte de un an, ca altistă. După ce m-a auzit și i-am exprimat dorința mea de a face parte dintr-un cor pe perioada șederii mele aici, Katharina m-a pus în contact cu dirijoarea corului bisericesc Ebersbach, care spunea că are nevoie de sopraniste în acest cor. Așa am ajuns să cunosc acea persoană înlăuntrul căreia „muzica trăiește“, așa cum am afirmat eu: doamna Bertram. Cântă la pian, orgă, dirijează coruri, orchestre, e profesoară de muzică la mai multe școli și, pe lângă toate acestea, are o voce angelică de soprană. Ceea ce o face cu adevărat specială e modul în care se ocupă de tot: cu mult suflet și charismă.

Trebuie să fi avut mare încredere în mine, căci, miercurea trecută, după ce mi-a testat puțin abilitatea de a cânta, dirijoarea mi-a oferit un portofoliu cu 13 partituri ce aveau să fie cântate cinci zile mai târziu, în cadrul concertului de muzică corală și instrumentală din seara de duminică, 3 septembrie. Asta cu toate că am precizat că nu am urmat cursuri de canto, eu cântand pur și simplu după auz. Dar ce nu face pasiunea din om?!

Din seara aceea, am repetat zilnic toate partiturile, „tocind“ fiecare notă, cu degețelul, ascultând și înregistrări. Recunosc că notele muzicale nu îmi sunt chiar străine, dar e altceva să reușești să le cânți cursiv, ținând cont de tempo. Partiturile conțineau cântări corale deosebite, multe dintre acestea aparținând unor compozitori foarte bine-cunoscuți, precum: G. F. Händel, J. S. Bach, Samuel Wesley, Felix Mendelssohn și G. H. Stölzel.  După acest efort, sâmbătă, la a doua mea repetiție cu corul, dar și cu orchestră de data aceasta, reușeam să țin destul de bine pasul cu celelalte soprane din cor. Însă eu am mai avut un acompaniament, foarte fidel, pe care doar eu îl puteam simți – o adevărată durere de măsea. Aceasta se datorează tratamentului pe canal ce l-am început joi. Ce-i drept, Ibuprofenul nu ar fi ajutat prea mult, dacă muzica clasică nu ar fi făcut „duet“ cu acesta dintâi; aceastea două au alinat durerea împreună.

Concertul de duminică s-a intitulat „Ein feste Burg ist unser Gott“, după cântarea și textul compuse de Martin Luther. Versiunea în română se numește „Cetate tare-i Dumnezeu“. Concertul a avut loc în biserica St. Barbara Ebersbach, o biserică foarte frumoasă, datând încă din secolul al XIV-lea. Interiorul acesteia îmbină trei stiluri arhitecturale: gotic, renascentist și baroc. Clopotul cel mai vechi e din anul 1474 și încă mai bate și astăzi.

Din păcate, Katharina nu va mai rămâne mult în acest cor, deoarece anul ei de voluntariat se încheie peste trei săptămâni; dar gestul ei e minunat, ca și cum mi-ar lăsa mie o moștenire de preț. Așa cum dirijoarea a afirmat la finalul concertului în fața publicului: “Katharina ist noch da. Teodora ist schon da” (= Katharina este încă aici. Teodora este deja aici.)

Menționez că pozele ce înfățișează corul, orchestra și biserica nu îmi aparțin mie, ci domnului S. Sander, membru al corului.

Bineînțeles că asta nu e tot!

…Dar am și eu o conștiință care îmi spune că ar fi cazul să mă opresc aici deocamdată, spre binele cititorului și chiar și al meu.

Vă mulțumesc pentru răbdare! Pe data viitoare!

 

 

 

 

Diversitatea unei săptămâni

Dacă cea dintâi postare a acestui blog se încheia spunând că „varietatea pe care fiecare zi o aduce îmi asigură prelungirea entuziasmului și pentru următoarea zi, fiind astfel pregătită pentru orice provocare“, cea de-a doua postare va începe prin a întări afirmația de mai sus. Simt nevoia să fac lucrul acesta ca un mod de autoîncurajare, acum, după cea de-a treia săptămână de școală, săptămână odată cu care programul școlar a devenit mult mai încărcat.

După ore, elevii se îndreaptă spre diferite „Arbeitsgemeinschaften“, prescurtat AGs (o prescurtare pe care și eu o apreciez), adică spre diferite ateliere pentru copii la care au fost înscriși de către părinții lor. Potrivit orarului meu, ziua de marți face apel la „Kunst und Kreatives“ (Artă și Creativitate), ziua de miercuri e rezervată pentru „Musical“ și „Akrobatik“, iar cea de joi îi adună pe copii într-o sferă deloc nefamiliară lor – cea a jocurilor, „Spiele“.  După primele două ateliere credeam că nu poate fi nimic mai potrivit pentru mine și că totul va merge ca pe roate. Desigur, asta doar până când am ajuns la atelierul de acrobație, acolo unde am constatat că nu e nevoie de nicio „roată“, ci de mușchi și oase puternice, pentru un echilibru stabil; adică exact ceea ce simt eu că am pierdut pe parcursul ultimului an de facultate, în urma efortului depus.

Nu e tocmai ușor să ajuți, cu propriul tău corp, ca piesă de bază, la construirea unor piramide, poduri sau figuri, precum cea a galionului, și multe altele pe care încă nu le-am încercat, dar pe care mi-a fost de-ajuns să le zăresc pe foaia cu planuri pentru a-mi da seama că voi avea nevoie de multă gimnastică până să îmi (re)găsesc „echilibrul“. Dar cine știe, poate că până la urmă chiar voi găsi un echilibru adevărat, despre care, până atunci, eu doar credeam că îl am. Acum încep să invidiez pisica vecinului din blocul de vizavi. Iese când vrea ea pe acoperiș și încă nu am auzit niciodată un mieunat de teamă. Are un echilibru foarte bun!

Ador diminețile de marți! Atunci are loc „die Lesezeit“. E momentul când fiecare elev din clasa a 2-a își găsește un partener din clasa a 4-a pentru ora de lectură. Fiecare pereche își alege o carte din biblioteca școlii, îndreptându-se apoi, după bunul plac, spre un loc confortabil din școală, unde să poată lectura. Rolul meu e acela de a supraveghea și de a mă asigura că fiecare pereche citește și că nu scriu copiii alte cărți împărtășind propriile povești, care de fapt ar trebui păstrate pentru pauză. Întrucât nu am puterea bilocației și nici nu sunt singura care are această responsabilitate de a supraveghea, îmi aleg un singur loc, care nu e altul decât biblioteca! Cine spunea că trebuie să fiu „cu ochii pe ei“? Îmi este de ajuns ca, din când în când, să trag cu urechea pentru a-mi da seama dacă firul unei lecturi a fost întrerupt. De aceea, îmi permit să îmi aleg și eu o carte din frumoasa varietate pe care biblioteca ți-o oferă și să încep lecturarea. Ah! Pardon! Voiam să spun „supravegherea“! La finalul orei, fiecare elev va scrie un „Lesebericht“, adică o scurtă descriere a ceea ce a citit.

Pauza pentru micul dejun nu rupe de tot legătura cu lectura. După ce au cântat cântecelul vesel de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru bunătățile din fața lor, copiii savurează micul dejun în timp ce învățătoarea le citește cu intonație dintr-o carte. Ce-i drept, de multe ori intonația artificială a doamnei învățătoare se scufundă în intonațiile naturale ale copiilor bucuroși de prima pauză de masă. Într-una din zile, mi-am făcut și eu curaj să le citesc copiilor. Aceștia nu s-au arătat prea încântați de noua carte pe care le-a ales-o Frau Lehrerin (doamna învățătoare), și anume: „Pippi Langstrumpf“ (Peppi Ciorap-Lung), aparținând scriitoarei suedeze Astrid Lindgren. Totuși, atunci când am început să le citesc, s-a făcut liniște în clasă. Am fost surprinsă să văd că cei douăzeci de copilași mănâncă în tăcere, ascultând fiecare, uneori mai întorcându-și căpușorul înspre mine sau acompaniind cu gesturi momentele amuzante din narațiune. Dupa 15 pagini citite, m-am gândit să pun semn la carte, dar glasurile adorabile, acompaniate de bătăi ritmice în masă, începură a striga la unison: „Weiter! Weiter! Weiter!“ (Mai departe! Mai departe! Mai departe!). Am zâmbit larg și apoi le-am mai citit câteva pagini. Ei bine, se pare că această carte nu a fost o alegerea atât de rea până la urmă!

La ora de muzică die Lehrerin îi acompaniază de obicei pe copii cu chitara. Am fost surpinsă de complexitatea acestei ore. Și cât de frumos se împacă muzica cu ornitologia! De această dată, cerința copiilor a fost aceea de a identifica pe foaia de lucru pasărea a cărei ciripit îl auzeau în înregistrarea de pe CD, apoi să o descrie atribuindu-i culorile specifice. Unii elevi s-au dovedit a fi adevărați specialiști! În timp ce micuții colorau, o bucățică din opera „Catalogue d’oiseaux” a compozitorului francez modern Olivier Messiaen evoca cântecul păsărilor. O compoziție destul de greu de înțeles, chiar și pentru un om matur.

O problemă serioasă la o măsea mi-a aranjat o vizită la dentist. Recunosc că am făcut puțină cercetare cu o seară înainte, pentru a deprinde în limba germană anumite concepte din domeniul stomatologiei, deoarece știam că va trebui să îmi prezint de una singură problema, acum că cei din organizația gazdă îmi spun adesea că mă descurc chiar bine cu germana. Ce pot să spun? Parcă încep să îi cred încetul cu încetul, după ce și medicul dentist a afirmat asta. Ba chiar m-a și întrebat dacă nu cumva am studiat Medicina în România. Ce-i drept, la Litere nu ești prea departe de Medicină. Atâta doar că acolo faci o Anatomie a cărților. Tot în aceeași zi am fost și la bancă pentru a-mi deschide un cont. E interesant să te confrunți cu diverse domenii, deoarece așa îți asiguri un vocabular variat într-o limbă străină.

Dimineața am plecat pe jos de-acasă, dar m-am întors cu bicicleta! Am primit o bicicletă de care m-am atașat imediat. Era o problemă cu lanțul, dar îngrijitorul școlii s-a ocupat benevol de aceasta; nici măcar nu am apucat să îl rog să facă asta. Prin acest gest Herr Hähnchen și-a dovedit încă o dată bunătatea-i fără limite, care adună atâția copii în jurul lui.

Duminică am acompaniat-o vocal pe doamna Bauer, solistă și pianistă a bisericii căreia aparține locuința mea de aici. Familia Bauer m-a invitat apoi să petrecem ziua împreună. Așa am ajuns să vizitez Königshain, un municipiu din Görlitz. Acolo, din vârful unui turn de fier, se poate vedea un mic munte pe care se află Fabrica de Bere Landskron, care seamănă cu o fortăreață. Nu am băut bere, dar am mâncat înghețată! Apoi m-am cățărat pe câteva pietre foarte mari, care alcătuiesc și ele un mic munte.

De astăzi până duminică se desfășoară „Altstadtfest“, sărbătoarea anuală a orașului vechi. Am înțeles că e un moment cu adevărat special aici în Görlitz, care adună numeroși oameni de diferite naționalități. Voi trece și pe acolo. Să vedem dacă va fi următorul meu subiect de discuție!

O provocare spre un pas mai mare!

Primele două săptămâni ca voluntară la școala evanghelică primară independentă „Dietrich-Heise-Schule” din orașul german Görlitz

 

Provocarea cea mai mare pe care mi-am luat-o până acum în ceea ce privește limba germană – aceea de a scrie și susține teza mea de licența din specializarea secundară, adică limba și literatura germană – mi-a adus, în urma unui efort considerabil, un rezultat maxim. Ca urmare a acestui succes, am decis să îmi iau o provocare mai mare, și anume aceea de a petrece un an ca voluntară la o școală din Germania; asta pentru a face un pas și mai mare – acela de a urma un master în limba germană.

Alegerea de a petrece un an întreg ca voluntar într-o țară străină trebuie să fie ea însăși „voluntară”, adică să simți că ai voința de a face acest pas decisiv în viața ta. Din acest motiv, bucuria nu este mică atunci când descoperi, odată ce ai început stagiul de voluntariat, că alegerea pe care ai făcut-o e una satisfăcătoare. În felul acesta, ajungi să simți cu fiecare zi ce trece că locul tău e acolo, iar rolul tău este unul important.

Asta pot afirma eu cu bucurie, acum, după două săptămâni petrecute în orașul german Görlitz, în cadrul proiectului de voluntariat de la Dietrich-Heise-Schule. Aceasta din urmă este o școală primară privată, unde rolul meu este acela de teaching assistant, adică de a mă asigura că elevii au înțeles ceea ce doamnele învățătoare le-au predat și că cerințele pe care le primesc sunt corect îndeplinite. Faptul că pe parcursul facultății am urmat și un modul pedagogic pentru limbile engleză și germană mă face să mă simt mai încrezătoare în ceea ce privește rolul meu în clasă. Aici am ocazia de a deprinde și de a pune în practică cu adevărat metodele moderne de predare-învățare, care în România încă se luptă să depășească stadiul de teorie .

Școala a început în data de 5 August. Într-adevăr, ziua de începere a fost sâmbătă. În Saxonia prima zi de școală este o adevărată sărbătoare. Se începe cu un „Gottesdienst”, adică un serviciu divin, în care copiii din clasa a doua pregătesc o serbare pentru bobocii din clasa întâi. Apoi, toți copiii se îndreaptă veseli spre școală, în a cărei curte așteaptă cea mai mare supriză: „die Zuckertüten”. Acestea sunt niște conuri de carton decorate și umplute cu dulciuri de către părinți pentru bobocii lor. Părinții sunt cu adevărat generoși, deoarece conurile acestea concurează cu înălțimea copilașului de clasa întâi, care urcă pe un mic podium, așteptând împreună cu „autorul“ surprizei ca aceasta să se îndrepte înspre el, cu ajutorul unui cablu, ca și cum ar coborî din cer. Constat că acest lucru e o bună încurajare de a începe această etapă atât de importantă – școala. Și voluntarii au primit o asemenea surpriză, doar că, în cazul lor, aceasta era de lungimea unui antebraț. Am dedus astfel că, cu cât ești mai mare, cu atât mai mică e acea Zuckertüte. E bine de știut că acesta este un obicei specific doar Saxoniei; în niciun alt land din Germania nu există un început școlar atât de „dulce”. Mesele din curtea școlii sunt pregătite pentru părinți și copii, aceștia din urmă fiind așteptați apoi la joacă, la picturi pe față și baloane uriașe de săpun. Și eu am contribuit la picturi, iar micuții s-au arătat de-a dreptul încântați văzându-mi capodopera! Asta poate doar pentru că nu erau ei prea pretențioși…

Adevărata provocare nu este programul meu de activitate în cadrul școlii, adică de la 07:30 până la 15:00. Aș spune mai degrabă că provocarea este însăși aceea de a lucra cu copiii, de a acorda atenție maximă celor douăzeci de suflețele din clasa a doua. Se știe doar că fiecare om are stilul lui de a învăța, capacitatea lui de a înțelege mai mult sau mai puțin, într-un timp mai scurt sau mai lung. Dar cât pot dura atenția și răbdarea unui copil de 8 ani? Desigur, pentru ca răspunsul la această întrebare să nu fie unul dezamăgitor, trebuie să te asiguri că încerci să dispui mereu de energie și de ingeniozitate. Totuși, nu doar copiii sunt cei care au ceva de învățat aici. Mă bucur de fiecare dată când observ diferite moduri de gândire și de comportament ale acestor suflete frumoase, ca de pildă atunci când o fetiță îi interzice cu fermitate colegului ei să arunce cu pietre după un biet păianjen din curtea școlii, acea creatură pe care nu am reușit niciodată să o consider „adorabilă“, așa cum o numise fetița.

Colegii mei din proiect care lucrează la aceeași școală sunt Clarisse, care vine din Franța, și Joan, din Spania. Sunt niște persoane foarte pozitive și prietenoase. Joan se ocupă de clasa întâi, având același program pe care îl am și eu, în vreme ce Clarisse lucrează de la 11:00 la 17:00, având grijă de toți copiii ce rămân la școală peste programul normal. Ce-i drept, îmi convine să îmi sacrific diminețile pentru a-mi salva după-mesele!

Tot Clarisse este și colega mea de apartament. Locuința este de fapt o comunitate a Bisericii Evanghelice Libere. Ceea ce mă bucură este faptul că proprietarii, familia Behnke, care locuiește la etaj, sunt iubitori de muzică, astfel având libertate deplină în exersarea vocii mele.

Görlitz e un oraș care se lasă explorat cu plăcere. Am făcut deja două tururi ale acestuia: unul în timpul zilei, iar altul în timpul nopții, cu ocazia unui „Nachtwächterrundgang” (Night Watchman Tour), un tur  lung precum și denumirea lui în limba germană. Având în vedere că Görlitz este cel mai estic oraș din Germania, nu ar fi greu de crezut dacă aș spune că în seara în care am ajuns aici am vizitat și Polonia puțin, fiind nevoie doar a trece podul peste Neiße, râul care constituie granița naturală între aceste două țări.

În ceea ce privește limba germană, pot afirma că, deși în criteriul de selecție era menționată doar ca fiind un avantaj, am constatat din prima zi că aceasta reprezintă de fapt o necesitate. Se folosește doar limba germană aici, cu excepția acelor “situații de urgență” în care mai apelăm și la limba Denglisch – adică acea combinație între “Deutsch und Englisch.” Limba engleză este predată doar din clasa a 3-a. În schimb, limba poloneză se predă începând din clasa întâi, ca materie obligatorie. Noi, voluntarii, suntem de asemenea încurajați să deprindem cât mai multe cuvinte, întrucât un schimb de experiență cu o școală din Polonia va avea loc de două ori pe lună.

Mă bucur foarte mult de oportunitatea de a urma și un curs de limbă germană, în funcție de nivelul nostru, urmând ca la finalul acestuia să primim un certificat de limbă recunoscut, în urma susținerii unui examen.

O concluzie ar fi greu de tras acum, după numai zece zile de la începerea școlii, începutul fiind întotdeauna mai îngăduitor. Pot însă a spune că varietatea pe care fiecare zi o aduce îmi asigură prelungirea entuziasmului și pentru următoarea zi, fiind astfel pregătită pentru orice provocare.

P.S.: Pentru a întruchipa câteva din afirmațiile de mai sus, am atașat și câteva poze.