Așa cum timpul nu a stat în loc de la ultima mea postare pe acest blog, tot așa nici activitatea mea nu s-a oprit acolo. Multe s-au mai petrecut în ultima lună, dar am să mă rezum la ultimele două săptămâni, deoarece cuprind activitățile mele de voluntară din timpul vacanței de toamnă (Herbstferien), care s-a desfășurat între 2 și 14 octombrie.
Așadar, acum voi vorbi despre o perioadă de timp ce iese din ritmul obișnuit al săptămânilor de școală, care, mărturisesc cu bucurie, încă nu a devenit rutină și nici nu amenință să devină.
Termenul de vacanță primește o altă interpretare din perspectiva unui voluntar, acesta trebuind ca în prima săptămână să participe la un seminar de formare, dedicat celor care fac un serviciu european de voluntariat prin Erasmus+.
Eu am privit această datorie ca pe o oportunitate deosebită de a cunoaște alți voluntari în Germania și de a vizita un loc nou din împrejurime. Spun împrejurime, deoarece seminarul s-a desfășurat într-un orășel în apropiere de Berlin – Wünsdorf. Călătoria până acolo, cu trenul și autobuzul ca mijloace de transport, a durat aproape trei ore. Așa cum m-am informat înainte de plecare, vremea avea să fie ploioasă toată săptămâna. Ploaia ce ne-a întâmpinat la sosirea în Wünsdorf a confirmat acest lucru.
În ciuda vremii reci și ploioase, întâmpinarea celor doi coordonatori ai seminarului, Cédric (din Belgia) și Maggi (din Grecia), a fost una cu adevărat călduroasă și așa avea să rămână și caracterul lor până la final, lucru care m-a consolat și m-a asigurat că timpul petrecut aici va fi unul memorabil. Cei șase voluntari din Görlitz, printre care, se subînțelege, m-am numărat și eu, s-au împrietenit repede cu ceilalți tineri voluntari, majoritatea veniți din Leipzig, Berlin și Hamburg. Am ajuns să ne cunoaștem foarte repede prin diferite jocuri. Pe parcursul săptămânii am înțeles că tot ceea ce învățăm aici duce și la o cunoaștere de sine, nu doar a celor din jur. Am abordat diferite subiecte. Ne-am prezentat fiecare proiectul din care facem parte și rolul nostru acolo, implicând atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative. S-a pus un accent foarte mare pe modul în care analizăm o imagine, o situație, o decizie: obiectiv, subiectiv, emoțional. A fost interesant să observ cât de greu poate fi să lași orice gram de subiectivitate deoparte atunci când judeci. De fapt, e imposibil să fii pur obiectiv, deoarece însuși acest concept a fost inventat și definit de către oameni, așa cum mi-am susținut eu părerea la un moment dat. Am abordat probleme contemporane: situația refugiatilor, a solicitanților de azil, a imigranților și a minorilor neînsoțiți. Am încercat să dicutăm cauze, efecte și să găsim soluții. Desigur, e imposibil să epuizezi un asemenea subiect într-un timp atât de scurt.
Într-o seară, am urmărit cu toții prima parte a documentarului Human (2015), aparținând fotografului, reporterului și ecologistului francez Yann Arthus-Bertrand, renumit pe plan internațional pentru activitatea sa prin care a surprins omul și natura, între care Bertrand nu face nicio discrepanță. Recunosc că documentarul m-a emoționat până la lacrimi, cărora nu le-am dat frâu liber, căci nu îmi stă în fire să fac asta în public. Dar am avut mereu un nod în gât.
Filmul constă în secvențe de interviu cu peste 2000 de oameni din peste 60 de țări. Profilul oamenilor este atât de clar, vocea lor atât de naturală, precum și sinceritatea cu care vorbesc despre frumosul sau încercările din viața lor. Oameni din toată lumea, de la cei mai săraci, până la cei mai bogați. Îl recomand tuturor celor care găsesc un interes în asta. Documentarul se găsește în întregime pe YouTube.
În programul nostru era planificată și o vizită a capitalei, dar vremea grea a dus la anularea acesteia, deoarece căile ferate au fost blocate în urma ravagiilor cauzate de către furtună. Acest lucru a complicat puțin și călătoria noastră la întoarcere.
A existat și o parte bună a faptului că nu am mai vizitat Berlinul. În acest fel, am avut mai mult timp pentru prezentarea țării noastre, cu ocazia serii interculturale, care trebuia să se rezume doar la 10 minute, având în vedere că reprezentam 11 naționalități în total. Ei bine, ni s-a pus la dispoziție și a doua zi, căci programul se schimbase. Am profitat de timpul câștigat, astfel că am pregătit o prezentare mai complexă a țării mele, punând în evidență valorile ei intelectuale (când le-am vorbit puțin și despre Emil Cioran, unii i-au pozat portretul și i-au notat numele, spunând ca vor să îl citească), geografice, arhitecturale, culinare, precum și multe altele, în ciuda bine-cunoscutelor aspecte negative, prezente și ele, desigur.
Am folosit și umor, acolo unde am găsit că se potrivea. A prins foarte bine. Am încheiat prezentarea cu un cântec tradițional românesc: Cântecul Bucovinei. Cu ajutorul videoproiectorului, care ne-a stat tuturor la dispoziție, am ales o poză de fundal ce înfățișa un peisaj bucovinesc; apoi, am împrumutat o chitară pentru a-mi acompania vocea. Nu pot să vă spun decât că au fost de-a dreptul cuceriți de această melodie și de modul în care am interpretat-o; au scos toți telefoanele și au început să mă filmeze. La final au strigat în cor: bis! bis! Le-am mai cântat două cântece românești, dar Cântecul Bucovinei, mi-au mărturisit unii ulterior, le-a răsunat îndelung în ureche. Pur și simplu s-au îndrăgostit de el. Am primit câteva felicitări pentru prezentare. Sper că am reușit să înfățișez o bună parte din frumosul pe care România îl are.
La finalul săptămânii am vizitat și muzeul acestui orășel, unde ghidul ne-a povestit despre faptul că în anul 1914 a fost construită în Wünsdorf prima moschee din Germania. Odată cu venirea partidului nazist la putere, acest orășel devine cartierul general al Wehrmachtului. În 1945, după înfrângerea Germaniei naziste, Wünsdorf devine bază militară a armatei sovietice, adăpostind în jur de 75.000 de sovietici – bărbați, femei și copii. De aceea orașul era numit și „Mica Moscovă“, până la căderea zidului Berlinului. O istorie destul de vastă cuprinsă în acest oraș atât de mic!
Nu am să uit să menționez și marele și frumosul lac de aici, pe care l-am vizitat și pe timp de ploaie. Ce poate fi mai frumos – apă de sus, apă de jos!
Deja sunt entuziasmată cu privire la următorul seminar, care e și ultimul, totodată. Acesta va avea loc în februarie, în Würzburg, un oraș minunat, situat în landul Bavaria, în sud-estul Germaniei. Asta presupune o călătorie mult mai lungă!
***
Cea de-a doua săptămână din vacanța de toamnă am ales să mi-o petrec muncind la școală. În felul acesta, mi-am salvat 5 zile de concediu, pe care le voi putea folosi altădată, când voi avea mai mare nevoie de ele.
Programul era altul pentru mine de data aceasta, acela de a petrece timp cu acei copii care nu aveau cu cine rămâne acasă cât timp părinții lor erau la muncă. Dar eu de fapt nu am petrecut prea mult timp cu copiii. Învățătoarea mi-a dat o altă sarcină, mult mai acaparatoare pentru mine, întrucât implica citit, cercetare, documentare și creativitate. Este vorba despre o expoziție pentru copiii de la școală, pe care a trebuit să o pregătesc în semn de comemorare a unei proeminente autoare de cărți pentru copii, evreică, născută în orașul acesta – Mira Lobe. Miercurea trecută a avut loc și o inaugurare a unei plăcuțe comemorative, moment pe care l-am surprins în expoziție.
A fost o adevărată plăcere să muncesc în atelierul meu, după bunul plac, cu propriile idei. Am început să citesc câteva din cărțile ei, pentru că urma să le prezint succint. Le-am citit și copiilor o cărtică, de care s-au arătat încântați. Aveam nevoie de opinia lor. Cărticica se numește “Micul Eu sunt Eu” (Das Kleine Ich bin Ich). Ba chiar le-am și făcut din textile un animăluț precum cel din poveste.
Temele tratate de către Mira Lobe poartă o maturitate sub vălul inocenței de copil. Cărțile ei vorbesc despre descoperirea propriei identități și despre unicitatea fiecăruia dintre noi, despre nevoia de a îmbina imaginația și realitatea. Cartea “Insu-Pu, Insula copiilor pierduți” a fost inspirată de Holocaust. Acțiunea începe în data de 21 octombrie 1942 și prezintă aventurile unor copii ce caută refugiu pe o insulă în timp de război și care învață sa conviețuiască în ordine și înțelegere.
Vineri seara am mers la o prelegere despre Galaxia noastră, ținută de către un profesor de la Observatorul Universității din Siegen. În ceea ce privește limba, am înțeles în proporție de 80/90%, dar, în ceea ce privește conținutul, nu aș fi înțeles la fel de mult nici dacă prelegerea ar fi fost în română. Majoritatea imaginilor prezentate erau populate de formule de fizică. Cu toate acestea, aș repeta oricând experiența!
Relatările mele se opresc aici, deocamdată. Am scris destul de mult, oricum. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi fost dacă aș fi relatat momentele de pe tot parcursul lunii trecute. E mai bine ca unele trăiri să rămână în paginile din jurnalul sufletului, unde pot fi înțelese mai bine.
P.S.: De astăzi începe iarăși școala aici, iar copacii în toi de toamnă, cu frunze de foc, încă mai străjuiesc ca torțe aprinse în jurul clădirii acesteia.
A chance. A choice. A change 