Dacă cea dintâi postare a acestui blog se încheia spunând că „varietatea pe care fiecare zi o aduce îmi asigură prelungirea entuziasmului și pentru următoarea zi, fiind astfel pregătită pentru orice provocare“, cea de-a doua postare va începe prin a întări afirmația de mai sus. Simt nevoia să fac lucrul acesta ca un mod de autoîncurajare, acum, după cea de-a treia săptămână de școală, săptămână odată cu care programul școlar a devenit mult mai încărcat.
După ore, elevii se îndreaptă spre diferite „Arbeitsgemeinschaften“, prescurtat AGs (o prescurtare pe care și eu o apreciez), adică spre diferite ateliere pentru copii la care au fost înscriși de către părinții lor. Potrivit orarului meu, ziua de marți face apel la „Kunst und Kreatives“ (Artă și Creativitate), ziua de miercuri e rezervată pentru „Musical“ și „Akrobatik“, iar cea de joi îi adună pe copii într-o sferă deloc nefamiliară lor – cea a jocurilor, „Spiele“. După primele două ateliere credeam că nu poate fi nimic mai potrivit pentru mine și că totul va merge ca pe roate. Desigur, asta doar până când am ajuns la atelierul de acrobație, acolo unde am constatat că nu e nevoie de nicio „roată“, ci de mușchi și oase puternice, pentru un echilibru stabil; adică exact ceea ce simt eu că am pierdut pe parcursul ultimului an de facultate, în urma efortului depus.
Nu e tocmai ușor să ajuți, cu propriul tău corp, ca piesă de bază, la construirea unor piramide, poduri sau figuri, precum cea a galionului, și multe altele pe care încă nu le-am încercat, dar pe care mi-a fost de-ajuns să le zăresc pe foaia cu planuri pentru a-mi da seama că voi avea nevoie de multă gimnastică până să îmi (re)găsesc „echilibrul“. Dar cine știe, poate că până la urmă chiar voi găsi un echilibru adevărat, despre care, până atunci, eu doar credeam că îl am. Acum încep să invidiez pisica vecinului din blocul de vizavi. Iese când vrea ea pe acoperiș și încă nu am auzit niciodată un mieunat de teamă. Are un echilibru foarte bun!
Ador diminețile de marți! Atunci are loc „die Lesezeit“. E momentul când fiecare elev din clasa a 2-a își găsește un partener din clasa a 4-a pentru ora de lectură. Fiecare pereche își alege o carte din biblioteca școlii, îndreptându-se apoi, după bunul plac, spre un loc confortabil din școală, unde să poată lectura. Rolul meu e acela de a supraveghea și de a mă asigura că fiecare pereche citește și că nu scriu copiii alte cărți împărtășind propriile povești, care de fapt ar trebui păstrate pentru pauză. Întrucât nu am puterea bilocației și nici nu sunt singura care are această responsabilitate de a supraveghea, îmi aleg un singur loc, care nu e altul decât biblioteca! Cine spunea că trebuie să fiu „cu ochii pe ei“? Îmi este de ajuns ca, din când în când, să trag cu urechea pentru a-mi da seama dacă firul unei lecturi a fost întrerupt. De aceea, îmi permit să îmi aleg și eu o carte din frumoasa varietate pe care biblioteca ți-o oferă și să încep lecturarea. Ah! Pardon! Voiam să spun „supravegherea“! La finalul orei, fiecare elev va scrie un „Lesebericht“, adică o scurtă descriere a ceea ce a citit.
Pauza pentru micul dejun nu rupe de tot legătura cu lectura. După ce au cântat cântecelul vesel de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru bunătățile din fața lor, copiii savurează micul dejun în timp ce învățătoarea le citește cu intonație dintr-o carte. Ce-i drept, de multe ori intonația artificială a doamnei învățătoare se scufundă în intonațiile naturale ale copiilor bucuroși de prima pauză de masă. Într-una din zile, mi-am făcut și eu curaj să le citesc copiilor. Aceștia nu s-au arătat prea încântați de noua carte pe care le-a ales-o Frau Lehrerin (doamna învățătoare), și anume: „Pippi Langstrumpf“ (Peppi Ciorap-Lung), aparținând scriitoarei suedeze Astrid Lindgren. Totuși, atunci când am început să le citesc, s-a făcut liniște în clasă. Am fost surprinsă să văd că cei douăzeci de copilași mănâncă în tăcere, ascultând fiecare, uneori mai întorcându-și căpușorul înspre mine sau acompaniind cu gesturi momentele amuzante din narațiune. Dupa 15 pagini citite, m-am gândit să pun semn la carte, dar glasurile adorabile, acompaniate de bătăi ritmice în masă, începură a striga la unison: „Weiter! Weiter! Weiter!“ (Mai departe! Mai departe! Mai departe!). Am zâmbit larg și apoi le-am mai citit câteva pagini. Ei bine, se pare că această carte nu a fost o alegerea atât de rea până la urmă!
La ora de muzică die Lehrerin îi acompaniază de obicei pe copii cu chitara. Am fost surpinsă de complexitatea acestei ore. Și cât de frumos se împacă muzica cu ornitologia! De această dată, cerința copiilor a fost aceea de a identifica pe foaia de lucru pasărea a cărei ciripit îl auzeau în înregistrarea de pe CD, apoi să o descrie atribuindu-i culorile specifice. Unii elevi s-au dovedit a fi adevărați specialiști! În timp ce micuții colorau, o bucățică din opera „Catalogue d’oiseaux” a compozitorului francez modern Olivier Messiaen evoca cântecul păsărilor. O compoziție destul de greu de înțeles, chiar și pentru un om matur.
O problemă serioasă la o măsea mi-a aranjat o vizită la dentist. Recunosc că am făcut puțină cercetare cu o seară înainte, pentru a deprinde în limba germană anumite concepte din domeniul stomatologiei, deoarece știam că va trebui să îmi prezint de una singură problema, acum că cei din organizația gazdă îmi spun adesea că mă descurc chiar bine cu germana. Ce pot să spun? Parcă încep să îi cred încetul cu încetul, după ce și medicul dentist a afirmat asta. Ba chiar m-a și întrebat dacă nu cumva am studiat Medicina în România. Ce-i drept, la Litere nu ești prea departe de Medicină. Atâta doar că acolo faci o Anatomie a cărților. Tot în aceeași zi am fost și la bancă pentru a-mi deschide un cont. E interesant să te confrunți cu diverse domenii, deoarece așa îți asiguri un vocabular variat într-o limbă străină.
Dimineața am plecat pe jos de-acasă, dar m-am întors cu bicicleta! Am primit o bicicletă de care m-am atașat imediat. Era o problemă cu lanțul, dar îngrijitorul școlii s-a ocupat benevol de aceasta; nici măcar nu am apucat să îl rog să facă asta. Prin acest gest Herr Hähnchen și-a dovedit încă o dată bunătatea-i fără limite, care adună atâția copii în jurul lui.
Duminică am acompaniat-o vocal pe doamna Bauer, solistă și pianistă a bisericii căreia aparține locuința mea de aici. Familia Bauer m-a invitat apoi să petrecem ziua împreună. Așa am ajuns să vizitez Königshain, un municipiu din Görlitz. Acolo, din vârful unui turn de fier, se poate vedea un mic munte pe care se află Fabrica de Bere Landskron, care seamănă cu o fortăreață. Nu am băut bere, dar am mâncat înghețată! Apoi m-am cățărat pe câteva pietre foarte mari, care alcătuiesc și ele un mic munte.
De astăzi până duminică se desfășoară „Altstadtfest“, sărbătoarea anuală a orașului vechi. Am înțeles că e un moment cu adevărat special aici în Görlitz, care adună numeroși oameni de diferite naționalități. Voi trece și pe acolo. Să vedem dacă va fi următorul meu subiect de discuție!
A chance. A choice. A change 