O provocare spre un pas mai mare!

Primele două săptămâni ca voluntară la școala evanghelică primară independentă „Dietrich-Heise-Schule” din orașul german Görlitz

 

Provocarea cea mai mare pe care mi-am luat-o până acum în ceea ce privește limba germană – aceea de a scrie și susține teza mea de licența din specializarea secundară, adică limba și literatura germană – mi-a adus, în urma unui efort considerabil, un rezultat maxim. Ca urmare a acestui succes, am decis să îmi iau o provocare mai mare, și anume aceea de a petrece un an ca voluntară la o școală din Germania; asta pentru a face un pas și mai mare – acela de a urma un master în limba germană.

Alegerea de a petrece un an întreg ca voluntar într-o țară străină trebuie să fie ea însăși „voluntară”, adică să simți că ai voința de a face acest pas decisiv în viața ta. Din acest motiv, bucuria nu este mică atunci când descoperi, odată ce ai început stagiul de voluntariat, că alegerea pe care ai făcut-o e una satisfăcătoare. În felul acesta, ajungi să simți cu fiecare zi ce trece că locul tău e acolo, iar rolul tău este unul important.

Asta pot afirma eu cu bucurie, acum, după două săptămâni petrecute în orașul german Görlitz, în cadrul proiectului de voluntariat de la Dietrich-Heise-Schule. Aceasta din urmă este o școală primară privată, unde rolul meu este acela de teaching assistant, adică de a mă asigura că elevii au înțeles ceea ce doamnele învățătoare le-au predat și că cerințele pe care le primesc sunt corect îndeplinite. Faptul că pe parcursul facultății am urmat și un modul pedagogic pentru limbile engleză și germană mă face să mă simt mai încrezătoare în ceea ce privește rolul meu în clasă. Aici am ocazia de a deprinde și de a pune în practică cu adevărat metodele moderne de predare-învățare, care în România încă se luptă să depășească stadiul de teorie .

Școala a început în data de 5 August. Într-adevăr, ziua de începere a fost sâmbătă. În Saxonia prima zi de școală este o adevărată sărbătoare. Se începe cu un „Gottesdienst”, adică un serviciu divin, în care copiii din clasa a doua pregătesc o serbare pentru bobocii din clasa întâi. Apoi, toți copiii se îndreaptă veseli spre școală, în a cărei curte așteaptă cea mai mare supriză: „die Zuckertüten”. Acestea sunt niște conuri de carton decorate și umplute cu dulciuri de către părinți pentru bobocii lor. Părinții sunt cu adevărat generoși, deoarece conurile acestea concurează cu înălțimea copilașului de clasa întâi, care urcă pe un mic podium, așteptând împreună cu „autorul“ surprizei ca aceasta să se îndrepte înspre el, cu ajutorul unui cablu, ca și cum ar coborî din cer. Constat că acest lucru e o bună încurajare de a începe această etapă atât de importantă – școala. Și voluntarii au primit o asemenea surpriză, doar că, în cazul lor, aceasta era de lungimea unui antebraț. Am dedus astfel că, cu cât ești mai mare, cu atât mai mică e acea Zuckertüte. E bine de știut că acesta este un obicei specific doar Saxoniei; în niciun alt land din Germania nu există un început școlar atât de „dulce”. Mesele din curtea școlii sunt pregătite pentru părinți și copii, aceștia din urmă fiind așteptați apoi la joacă, la picturi pe față și baloane uriașe de săpun. Și eu am contribuit la picturi, iar micuții s-au arătat de-a dreptul încântați văzându-mi capodopera! Asta poate doar pentru că nu erau ei prea pretențioși…

Adevărata provocare nu este programul meu de activitate în cadrul școlii, adică de la 07:30 până la 15:00. Aș spune mai degrabă că provocarea este însăși aceea de a lucra cu copiii, de a acorda atenție maximă celor douăzeci de suflețele din clasa a doua. Se știe doar că fiecare om are stilul lui de a învăța, capacitatea lui de a înțelege mai mult sau mai puțin, într-un timp mai scurt sau mai lung. Dar cât pot dura atenția și răbdarea unui copil de 8 ani? Desigur, pentru ca răspunsul la această întrebare să nu fie unul dezamăgitor, trebuie să te asiguri că încerci să dispui mereu de energie și de ingeniozitate. Totuși, nu doar copiii sunt cei care au ceva de învățat aici. Mă bucur de fiecare dată când observ diferite moduri de gândire și de comportament ale acestor suflete frumoase, ca de pildă atunci când o fetiță îi interzice cu fermitate colegului ei să arunce cu pietre după un biet păianjen din curtea școlii, acea creatură pe care nu am reușit niciodată să o consider „adorabilă“, așa cum o numise fetița.

Colegii mei din proiect care lucrează la aceeași școală sunt Clarisse, care vine din Franța, și Joan, din Spania. Sunt niște persoane foarte pozitive și prietenoase. Joan se ocupă de clasa întâi, având același program pe care îl am și eu, în vreme ce Clarisse lucrează de la 11:00 la 17:00, având grijă de toți copiii ce rămân la școală peste programul normal. Ce-i drept, îmi convine să îmi sacrific diminețile pentru a-mi salva după-mesele!

Tot Clarisse este și colega mea de apartament. Locuința este de fapt o comunitate a Bisericii Evanghelice Libere. Ceea ce mă bucură este faptul că proprietarii, familia Behnke, care locuiește la etaj, sunt iubitori de muzică, astfel având libertate deplină în exersarea vocii mele.

Görlitz e un oraș care se lasă explorat cu plăcere. Am făcut deja două tururi ale acestuia: unul în timpul zilei, iar altul în timpul nopții, cu ocazia unui „Nachtwächterrundgang” (Night Watchman Tour), un tur  lung precum și denumirea lui în limba germană. Având în vedere că Görlitz este cel mai estic oraș din Germania, nu ar fi greu de crezut dacă aș spune că în seara în care am ajuns aici am vizitat și Polonia puțin, fiind nevoie doar a trece podul peste Neiße, râul care constituie granița naturală între aceste două țări.

În ceea ce privește limba germană, pot afirma că, deși în criteriul de selecție era menționată doar ca fiind un avantaj, am constatat din prima zi că aceasta reprezintă de fapt o necesitate. Se folosește doar limba germană aici, cu excepția acelor “situații de urgență” în care mai apelăm și la limba Denglisch – adică acea combinație între “Deutsch und Englisch.” Limba engleză este predată doar din clasa a 3-a. În schimb, limba poloneză se predă începând din clasa întâi, ca materie obligatorie. Noi, voluntarii, suntem de asemenea încurajați să deprindem cât mai multe cuvinte, întrucât un schimb de experiență cu o școală din Polonia va avea loc de două ori pe lună.

Mă bucur foarte mult de oportunitatea de a urma și un curs de limbă germană, în funcție de nivelul nostru, urmând ca la finalul acestuia să primim un certificat de limbă recunoscut, în urma susținerii unui examen.

O concluzie ar fi greu de tras acum, după numai zece zile de la începerea școlii, începutul fiind întotdeauna mai îngăduitor. Pot însă a spune că varietatea pe care fiecare zi o aduce îmi asigură prelungirea entuziasmului și pentru următoarea zi, fiind astfel pregătită pentru orice provocare.

P.S.: Pentru a întruchipa câteva din afirmațiile de mai sus, am atașat și câteva poze.