Tot omul e sărbătorit măcar o dată pe an, sau cel puțin ar trebui să fie. Ei bine, asta e valabil și pentru orașe. Așa se face că Görlitz a fost sărbătorit în perioada 25 – 27 august, sărbătoare numită Altstadtfest, ceea ce a făcut ca fiecare piatră cubică a străzilor pietruite din centrul vechi să fie călcată de nenumărate tălpi.
Lumina naturală, prezentă peste oraș în fiecare zi, distingea sutele de chipuri omenești, punând în evidență entuziasmul acestora. Costumele specifice ce îmbrăcau variate siluete ajutau la crearea unei atmosfere medievale, la fel și numeroasele tarabe unde astfel de costume așteptau să fie cumpărate. În acest timp, vânzătoarele harnice își ocupau locul la roata de tors lâna, spunând povești copiilor curioși și întrerupând firul, atât al poveștii, cât și al lânii, pentru a oferi câte o bucățică din aceasta micuților dornici să pună și ei mâna. Unele tarabe erau dedicate tocmai acestui prilej: atingerea a cel puțin 25 de tipuri de lână. Altundeva puteai cumpăra mirodenii, în timp ce alte plante erau măcinate sub ochii tăi; în felul acesta nu aveai cum să te plictisești așteptând la coadă. La colț de stradă se întâlneau și piei de animale, expuse privirilor trecătorilor, în vreme ce două ciocane alternau sunete și scântei, transpunând în fapte proverbul „Bate fierul cât e cald.“
Ciocanul și nicovala nu erau singurele instrumente ce produceau sunete. Ici-colo, muzicanți, mai mult sau mai puțini numeroși, ne delectau auzul cu muzică medievală sau din ale noastre vremuri. Pe malul polonez al râului Neiße se dădeau adevărate lupte cavalerești în apusul Soarelui, acest spectator ce se retrăgea subtil. Micuțe scene aduceau dansuri și costume alese. Atmosfera mediavală alterna cu cea contemporană. Berea Landskron, precum și felurite băuturi de un contrast puternic umpleau recipiente mari de sticlă, însoțind sortimente de dulciuri și gustări, printre care nelipsiții wurști.
De la un bâlci nu pot să lipsească varietățile de mașini și aparate menite să asigure distracție, atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Roata panoramică e cea care mă atrage întotdeauna într-un asemenea context. De altfel, e și cel mai liniștit mijloc de delectare, permințându-ți să îți păstrezi o poziție normală a corpului, conștientizând astfel unde te afli și putând admira peisajul de la înălțime. Așa am surprins momentul în care un buchet mare de baloane multicolore cu heliu s-a desprins, ridicându-se în văzduh, deasupra turnului unei biserici, spre dezamăgirea vânzătorului ambulant, dar spre delectarea noastră.
Seara de duminică a încheiat sărbătoarea cu un foc de artificii însoțit de muzică clasică. Tot aceea a fost seara în care am cântat la un Karaoke Show pentru prima dată în viața mea. S-a dovedit a fi o premieră cu succes; cel puțin asta spuneau aplauzele spectatorilor, care au fost cuceriți de piesa „I Will Always Love You“.
***
Muzica, de altfel, mai ales cea creștină, e o foarte bună modalitate a mea de socializare aici. E cea prin care construiesc relații solide cu oameni minunați ce împărtășesc aceleași pasiuni, de la unii putând chiar să învăț multe, deoarece stăpânesc teorie și instrumente muzicale. Muzica e un adevărat intermediar. Așa se face că, în urmă cu trei săptămâni, în cadrul slujbei de duminică, la care am cântat acompaniată vocal și instrumental de doamna Bauer, am întâlnit-o pe Katharina din Rusia. Aceasta mi-a spus despre corul din care ea face parte de un an, ca altistă. După ce m-a auzit și i-am exprimat dorința mea de a face parte dintr-un cor pe perioada șederii mele aici, Katharina m-a pus în contact cu dirijoarea corului bisericesc Ebersbach, care spunea că are nevoie de sopraniste în acest cor. Așa am ajuns să cunosc acea persoană înlăuntrul căreia „muzica trăiește“, așa cum am afirmat eu: doamna Bertram. Cântă la pian, orgă, dirijează coruri, orchestre, e profesoară de muzică la mai multe școli și, pe lângă toate acestea, are o voce angelică de soprană. Ceea ce o face cu adevărat specială e modul în care se ocupă de tot: cu mult suflet și charismă.
Trebuie să fi avut mare încredere în mine, căci, miercurea trecută, după ce mi-a testat puțin abilitatea de a cânta, dirijoarea mi-a oferit un portofoliu cu 13 partituri ce aveau să fie cântate cinci zile mai târziu, în cadrul concertului de muzică corală și instrumentală din seara de duminică, 3 septembrie. Asta cu toate că am precizat că nu am urmat cursuri de canto, eu cântand pur și simplu după auz. Dar ce nu face pasiunea din om?!
Din seara aceea, am repetat zilnic toate partiturile, „tocind“ fiecare notă, cu degețelul, ascultând și înregistrări. Recunosc că notele muzicale nu îmi sunt chiar străine, dar e altceva să reușești să le cânți cursiv, ținând cont de tempo. Partiturile conțineau cântări corale deosebite, multe dintre acestea aparținând unor compozitori foarte bine-cunoscuți, precum: G. F. Händel, J. S. Bach, Samuel Wesley, Felix Mendelssohn și G. H. Stölzel. După acest efort, sâmbătă, la a doua mea repetiție cu corul, dar și cu orchestră de data aceasta, reușeam să țin destul de bine pasul cu celelalte soprane din cor. Însă eu am mai avut un acompaniament, foarte fidel, pe care doar eu îl puteam simți – o adevărată durere de măsea. Aceasta se datorează tratamentului pe canal ce l-am început joi. Ce-i drept, Ibuprofenul nu ar fi ajutat prea mult, dacă muzica clasică nu ar fi făcut „duet“ cu acesta dintâi; aceastea două au alinat durerea împreună.
Concertul de duminică s-a intitulat „Ein feste Burg ist unser Gott“, după cântarea și textul compuse de Martin Luther. Versiunea în română se numește „Cetate tare-i Dumnezeu“. Concertul a avut loc în biserica St. Barbara Ebersbach, o biserică foarte frumoasă, datând încă din secolul al XIV-lea. Interiorul acesteia îmbină trei stiluri arhitecturale: gotic, renascentist și baroc. Clopotul cel mai vechi e din anul 1474 și încă mai bate și astăzi.
Din păcate, Katharina nu va mai rămâne mult în acest cor, deoarece anul ei de voluntariat se încheie peste trei săptămâni; dar gestul ei e minunat, ca și cum mi-ar lăsa mie o moștenire de preț. Așa cum dirijoarea a afirmat la finalul concertului în fața publicului: “Katharina ist noch da. Teodora ist schon da” (= Katharina este încă aici. Teodora este deja aici.)
Menționez că pozele ce înfățișează corul, orchestra și biserica nu îmi aparțin mie, ci domnului S. Sander, membru al corului.
Bineînțeles că asta nu e tot!
…Dar am și eu o conștiință care îmi spune că ar fi cazul să mă opresc aici deocamdată, spre binele cititorului și chiar și al meu.
Vă mulțumesc pentru răbdare! Pe data viitoare!
A chance. A choice. A change 