Relatări cu sens. Musical. Märzchen. Ostern

 

Hristos a înviat!

E de remarcat faptul că ultima dată când scriam un articol pentru acest blog ne pregăteam pentru întâmpinarea Nașterii Domnului, iar acum, când scriu acest articol, sărbătorim Învierea Domnului. Cred că nu este o coincidență. Acestea sunt cele două sărbători creștine cruciale de peste an. Aș spune chiar că cea de-a doua sărbătoare marchează îndeplinirea scopului celei dintâi.

Numeroase lucruri semnificative s-au petrecut aici în perioada cuprinsă între aceste două sărbători atât de semnificative. Dar am ales să nu le mai consemnez pe toate în mod regulat, ci să le trăiesc în intensitatea lor, făcând, mai târziu, un rezumat concis al acestora, focusându-mă doar pe acele priviri, cuvinte și fapte care s-au imprimat cel mai adânc în memoria mea.

În ianuarie, după ce m-am întors în Germania după vacanța de Crăciun petrecută acasă, am trecut printr-o perioadă destul de critică, deoarece m-am confruntat cu o criză lăuntrică declanșată de amenințarea rutinei muncii prestate aici. Cu alte cuvinte, am simțit că cerințele pe care le îndeplineam aici pe parcursul primului semestru nu mai erau o provocare. Când această stare de neliniște a ajuns la paroxism am vorbit deschis cu cadrul didactic al acestei școli, care s-a arătat binevoitor a găsi o soluție care să îi mulțumească pe toți, în aceeași măsură. Așa am ajuns să lucrez ca asistentă de predare și în clasa a patra, unde cerințele materiilor sunt ceva mai solicitante. M-am adaptat numaidecât noului program care promitea a fi mult mai satisfăcător. Așa am ajuns să dezvolt o relație de prietenie mult mai strânsă și cu elevii clasei a IV-a. În cazul unora este nevoie doar de o verificare a exercițiului, cu alții, însă, este nevoie să lucrez în particular.

Această școală primară europeană are program de integrare a copiilor cu dizabilități psihice. Abia anul acesta am observat că nu doar în clasele I, unde avem o fetiță cu sindromul Down, și a II-a, unde avem un băiețel cu simptome tipice afecțiunii ADHD, dar căruia doctorii nu i-au găsit încă un diagnostic, ci și în a III-a, respectiv în a IV-a există câte un un copil diferit în acest sens. Copiilor speciali din ultimele două clase amintite li s-a pus un diagnostic abia mai târziu, după ce învățătoarele i-au observat cu multă grijă și răbdare, pentru a nu greși în decizia lor de a-i chema pe părinți la o ședință cu un specialist. Nu am fost de față în timpul unei ședințe recente, dar e dureros numai a auzi de durerea care îl încearcă pe un părinte când află că suspiciunile îndelungate ale învățătoarei au fost bine întemeiate. Și cu cât efort nevinovat încearcă o mamă să nege acest lucru, chiar dacă și pentru ea este evident acum. Dar tot ele au dreptate într-un final, căci un copil nu va avea niciodată o problemă în ochii mamei sale.

Aceștia sunt cu adevărat copii speciali! Învăț ceva nou despre adevărata valoare a omului în urma fiecărei interacțiuni cu ei. De pildă, N. din clasa întâi are o tărie de caracter demnă de invidiat. Fetița aceasta frumoasă te face să îți dezvolți cu inteligență arta și tehnica convingerii, cu fiecare provocare de a încerca să o faci să te urmeze. Să nu mai menționez că are o memorie admirabilă, lucru ce îl observ de fiecare dată când jucăm Memory împreună. Nici nu e nevoie să o las să mă câștige! Șiretenia ei se observă prin modul în care se face că nu știe sau că nu înțelege. Are simpaticul obicei de a te întreba de nenumărate ori: „Wie heißt du?“ (= Cum te numești?). Atunci, nu trebuie decât să îi spui un nume fals și o să te contrazică imediat spunându-ți adevăratul nume.

Despre F. din clasa a II-a nu pot decât să spun că îl privesc mereu ca pe un geniu. Nu sunt singura care îl observă din această perspectivă. Însă eu o spun mereu cu mult entuziasm! Băiețelul acesta era capabil, mi s-a spus, încă din clasa întâi a face calcule cu mii, ca de exemplu: 1000-95 = 905. În clasa a doua, mă surprindea déjà cu calcule cu numere din clasa milioanelor, cu multe zerouri, se înțelege. Dar e impresionant, ținând cont că mai întâlnesc copii de clasele a doua – a patra care încă mai socotesc pe degete.

Înainte ca simpaticul F. să fie înscris pentru o terapie de opt săptămâni la o clinică din apropiere, obișnuiam să lucrez de multe ori cu el în particular. Era o adevărată victorie de fiecare dată când reușeam să îl conving să mai scrie un calcul înainte de a se furișa din bancă și de a se cocoța pe o masă din apropiere, povestindu-mi, cu sclipiri în ochi, toate curiozitățile ce îi treceau prin mintea-i ageră. Țin minte și acum când învățătoarea a adresat clasei întrebarea “Ce i-a ghidat pe cei trei magi înspre peștera din Betleem?”, trebuind să aleagă între diferite variante de răspuns. F. a ridicat numaidecât mâna, răspunzând convins, cu zâmbetul pe buze : “Prima variantă: un sistem de navigație!“. După ce râsetele s-au stins, iar învățătoarea a negat răspunsul, el a mai adăugat doar: “Cel puțin, asta ar fi fost logic, desigur.“ De multe ori mi-l imaginez pe simpăticuțul acesta lucrând în domeniul IT. El zice că vrea să devină milionar și să le cumpere copiilor lui tone de drajeuri! Fratele său geamăn, Y., este și el inteligent, dar ceva mai așezat și, de multe ori, o victimă a neastâmpărului fratelui său.

Toate aceste manifestări ale acestor minunății de copii trădează, în fond, o dramă de acasă. Așa cum este și cazul acestor gemeni, ai căror mamă a fost diagnosticată cu cancer. Momentele acelea în care în cercul de rugăciune unii copii se rugau pentru ca ziua să fie frumoasă, în vreme ce acești doi frați se rugau ca mama lor să supraviețuiască și celei de-a doua operații rămân adânc imprimate în mintea mea, făcându-mă, adeseori, să reconsider viața. La fel ca și atunci când am aflat că tatăl unui băiețel energic din a III-a, despre care crezusem că nu-i poate lipsi nimic, este în comă de trei ani.

Am motivele mele destul de bine întemeiate atunci când spun că am multe de învățat de la acești copii. Ei sunt cei care mă determină să cred că acest proiect are un rost al său măreț, pe care îl înțeleg în adevăratul sens doar cu acumularea unei vechimi aici.

De ziua mea, (5 februarie) mi-au cântat toți copiii școlii, acompaniați de directoare la chitară, și au dansat. Apoi, primindu-și dulciurile drept răsplată, mă felicitau și îmi urau binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar unul m-a surpins mai mult, strângându-mi mâna și spunându-mi: „Să rămâi tot cea de până acum”. Am rămas fără cuvinte! M., băiatul care la început s-a dovedit a fi atât de încăpățânat, refuzând ajutorul meu și voind ca vechea voluntară să se întoarcă, îmi spunea acum, după șapte luni, aceste cuvinte sincere?! Afirm mereu: e greu a le câștiga, dar iubirea și admirația unui copil sunt de neprețuit, căci sunt sincere și se obțin cu mult efort! Deduc că oi fi câștigat prietenia lui în urma unor momente mai grele când i-am stat alături, ca atunci când l-am ajutat, pe ascuns, să rezolve o problemă grea de matematică, pe care o primise ca pedeapsă în urma uneia din multele sale năzdrăvănii. Așa i-am salvat 15 minute din pauza mare, putând astfel să iasă și el în curte, la joacă. Îmi place caracterul său. E un băiat isteț, creativ, musical, cu mult umor, carismatic, curios; vrea să devină inventator! Bunica sa este prezentatoare de radio și îi oferă multe cărți în dar. Aproape că nu e de mirare că acest copil citește cu o fluență dorită, dar neobișnuită pentru cineva de vârsta lui. Acesta e și cazul lui Mi., fata din clasa I despre care se vorbea să fie transferată în clasa a II-a, depășindu-și colegii la majoritatea materiilor. De asemena, cântă la vioară și flaut, ea provenind dintr-o familie de muzicieni. Impresionant găsesc, de asemenea, faptul că majoritatea copiilor de aici studiază cel puțin un instrument muzical, încă de la o vârstă fragedă.

Dar să revenim însă la M.! Astăzi a venit într-un suflet la mine, m-a tras într-un colț din curtea școlii și m-a întrebat agitat și îmbujorat dacă “te iubesc“ se scrie cu majusculă sau cu minusculă, căci el știe că toate substantivele în limba germană se scriu întotdeauna cu literă mare. I-am spus că aici avem de-a face cu un verb (în clasa a doua, micuții au învățat déjà părți de vorbire precum: substantivul, verbul, adjectivul și pronumele!), prin urmare, se va scrie mic. Atât a vrut să știe și apoi a zbughit-o înapoi pe terasă, la locul unde scria scrisoarea de dragoste., acolo unde l-am și surprins printr-o fereastră.

 

Sunt convinsă că a scris cu litere mici, dar sentimentul lui de dragoste se arăta nespus de mare, aș spune chiar neîncăpător într-un asemenea trupușor. Am vrut să aflu mai multe detalii, bineînțeles! Am aflat că era vorba de o fată dintr-a patra. O fată excepțională, trebuie să admit! Drept urmare, m-am oferit chiar și să îl ajut a-i strecura bilețelul la locul ei din garderobă, distrăgând atenția celor din jur, pentru a nu bănui nimic. Dar ce emoție sălbatică în acel suflețel! Modul în care părul său blond se împletea cu roșeața aprinsă din obraji mă ducea cu gândul la firul mărțișorului nostru românesc. Mărțișor pe care, de altfel, l-am făcut cunoscut și școlii de aici!

În martie a avut loc încă o zi a proiectelor. Aceasta constă în numeroase ateliere pe o temă specifică anotimpului. Luna aceasta tema a fost, desigur, primăvara și Paștele. Am organizat și eu, și de această dată, un atelier, pe care l-am intitulat cum nu se putea mai bine: “Das Märzchen“ (=Mărțișorul). Am adus din România o sută de fire de mărțișor. Am explicat fiecărei grupe din cele șase semnificația împletiturii firului alb cu cel roșu, lămurindu-i că nu are nimic de-a face cu steagul Poloniei, așa cum majoritatea presupuneau. Am legat apoi fundițe în jurul degețelelor lor și le-am capsat pe o felicitare de Paște făcută de ei și dedicată celor dragi. Fiecare copil a lucrat cu mult devotament. M-a emoționat atât de tare să văd că până și neliniștitul F. desena acum cu atâta voință, scriind apoi pe felicitare mesajul: Te iubesc, mamă!, însoțit de o inimioară. Mă gândeam la bucuria acelei mame când va primi acest cadou din partea cadoului ei viu. M-a emoționat și afirmația hazliului M., în timp ce îi capsam fundița, spunând: “Păcat că Iisus nu a fost capsat pe cruce. În felul acesta, durerea Lui nu ar mai fi fost la fel de mare precum cea produsă de cuie.” Nu am găsit cuvinte și nici nu cred că era potrivit a intra în esența spirituală a Răstignirii, încercând să-i sugerez că durerea a fost produsă nu atât de cuie, cât de trădarea celor care, cu doar câteva zile înainte, Îl întâmpinaseră cu urale și cu ramuri de finic și de măslin. Nu am putut decât să zâmbesc aprobator, confirmând: “Mda, păcat că pe atunci nu existau capsatoare…” .

 

 

Finalul lunii martie a adus pe scena teatrului din Görlitz, în fața a 800 sute de spectatori,  spectacolul muzical intitulat “Samarineanul milostiv“ (Der barmherzige Samariter), jucat de către copiii acestei școli. În introducerea acestui musical au avut loc și câteva numere de acrobație. Profesori, părinți și voluntari au jucat și ei un rol important în realizarea acestui spectacol.

 

 

Săptămâna de vacanță de Paști s-a încheiat duminca aceasta, când în Est a început, de fapt, Paștele. Anul acesta am sărbătorit pentru prima dată Paștele de două ori. Prima dată în stil nemțesc, în prima zi a lunii aprilie, după calendarul gregorian, iar a doua oară, o săptămână mai târziu, după calendarul vechi, cel iulian, însă departe de casă.

Când eram la școală, mă fascinau orele de germană ce ne vorbeau despre obiceiurile de Paști la nemți. De data aceasta am avut ocazia să le trăiesc chiar. Asta mulțumită familiei unei eleve din clasa mea, numită “Patenfamilie”, un fel de familie adoptivă pe perioada acestui proiect. Sunt niște oameni minunați, călduroși și chiar amuzanți. Sunt o familie în sânul căreia domnește armonia! De aceea am acceptat cu bucurie invitația de a sta la ei de vineri până duminică. În Vinerea Mare am profitat de ziua însorită, făcând o expediție în Munții Zittau, care sunt în apropiere. Tot în acea zi ne-am plimbat și cu mocănița.

 

Sâmbăta ploioasă a fost ziua perfectă de a rămâne în casă, la căldură, pentru a picta ouăle de Paști cu ceară de albine, topită în scobitura unei linguri de metal așezate deasupra unei lumânări. Modelele variate se realizează cu ajutorul unui ac înfipt la capătul unui creion. Ele se execută cu mișcări rapide (acul trebuie înmuiat aproape la fiecare secundă, căci ceara se întărește imediat) și precise. Apoi, oul este cufundat, la alegere, într-unul din vasele cu apă colorată. E o adevărată chimie! Odată ce ai scos oul dintr-un vas cu apă de o anumită culoare și îi mai adaugi câteva modele cu ceară, poți să îl înmoi într-o altă culoare, în felul aceste obținând o varietate de nuanțe.

Este bine de reținut că această tehnică de decorare a ouălor de Paște este una foarte veche ce aparține sorbilor, o minoritate etnică din regiunea Lausitz-Spreewald. Prin urmare, este o tradiție specifică exclusiv acestei regiuni. Cam așa arată primele ouă pe care le-am pictat eu prin această tehnică. Nu, nu am să atașez și poze care înfățișează și modele realizate de profesioniști, căci atunci, prin comparație, ouăle mele ar “păli“ în fața frumuseții acelora, care, oricum, se pot vedea pe Google sub titlul “sorbische Ostereier“.

Iar acum, cu siguranță, cei curioși au căutat și au văzut déjà adevăratele și incomparabilele modele sorbe, așa că haideți să trecem repede la un alt subiect legat de ouă, și anume împodobirea copacilor sau a crenguțelor cu ouă. În Germania este de neînchipuit ca de Paște măcar o crenguță, dacă nu un copăcel, din fața casei să nu fie împodobită cu ouă de plastic de diferite culori. Cât de frumos armonizează multitudinea cromatică de pe crenguțe cu cea din iarbă, reprezentată de primele flori ale primăverii! Acesta din poză este doar un caz din zecile pe care le-am întâlnit aici.

E timpul să închei aici relatările mele ce s-au întins peste primele patru luni ale acestui an. Mai rămân doar trei luni de proiect. Sunt încă la stadiul în care nu știu dacă să mă întristez sau să mă bucur.

Vă mulțumesc pentru timp și voința de a citi și acest articol. Sper că nu v-am epuizat cu aceste descrieri, dar asta este slăbiciunea unui observator atât de atent la detalii.

El poate umple pagini pornind de la un amănunt aparent insignifiant, dar asta, întotdeauna, în virtutea găsirii unui sens.

Să ne citim cu bine!

Hristos a înviat!