De mai bine de o lună, propunerea pe care mi-am făcut-o, aceea de a consemna experiențele acumulate până într-un punct, pentru a evita a lăsa să se adune atât de multe, încât să nu mai pot să le ordonez și să le relatez, îmi este fidelă, însoțindu-mă mereu. Dar cum rămâne cu fidelitatea mea față de aceasta? Ei bine, e drept că încă mai lucrez la punerea acestui scenariu în scenă, dar, cu siguranță, vă voi anunța când are loc „premiera”.
Privind lucrurile puțin mai serios, singura scuză plauzibilă pe care o am la îndemână este acel aspect pe care îl amintesc, sau care se lasă dedus din relatări, în fiecare articol al meu: varietatea fiecărei zi petrecute în cadrul acestui proiect european de voluntariat.
Această varietate își cere dreptul la timp, acesta din urmă fiind foarte încărcat. Pe de o parte, găsesc că, astfel, omul este îndemnat și motivat să trăiască prezentul mai intens, fiind mult mai atent la detaliile ce pot face o diferență majoră în perceperea a ceea ce îl înconjoară. Pe de altă parte însă, odată cu trecerea timpului și a acumulării mai multor trăiri și experiențe, există riscul de a te supraîncărca cu acestea, experimentând o senzație de sufocare. Acela este momentul în care survine necesitatea de defulare a acestor „sedimente de sentimente”, așa cum îmi place mie să le numesc. Cum mai exact facem asta? Ei bine, nu există doar o singură cale. „Fiecare se lecuiește cum poate”, concluziona Emil Cioran în cartea sa Exerciții de admirație, sugerând puterea terapeutică pe care scrisul o are.
În ceea ce mă privește, rețeta mea de defulare conține mai multe „leacuri”, pe lângă scris, printre care se numără: cântatul, teatrul și călătoritul. Dar toate acestea nu fac decât să mă aducă din nou la scris, pentru că și acestea reprezintă noi experiențe ce vor să fie, la rândul lor, consemnate. Abia scrisul e cel care îți dă cu adevărat sentimentul de eliberare, salvând totodată, sub o formă structurată, aluvionările interioare ce devin apăsătoare. În cazul meu însă, defularea aceasta se manifestă într-un mod mai liniștit, vorbind despre ceea ce mă încântă și impresionează, în virtutea împărtășirii cu ceilalți, astfel nevorbind de pe „culmile disperării”.
Datorită tehnologiei avansate din zilele noastre, folosită într-un mod constructiv, aparatele de fotografiat pot capta imagini, imortalizând momente pe care cuvintele sunt prea timide pentru a le descrie în esența lor. Aceasta e o altă modalitate prin care anumite experiențe pot fi împărtășite. E o modalitate la care am apelat și eu, pe Facebook, când am vorbit despre excursia pe care am făcut-o cu familia unei eleve din clasa mea, în Karlsruhe, oraș situat în sud-vestul Germaniei, la o distanță de aproximativ 700 km, în landul Baden-Württemberg. Tot acolo am postat imagini surpinse și în celelalte orașe pe care le-am vizitat pe drumul nostru: Neustadt an der Weinstraße, Speyer și Eisenach, unde am vizitat Castelul Wartburg. Despre toate aceste locuri am menționat câteva infomații, pe care le voi nota și aici, căci sunt interesante:
În Neustadt an der Weinstraße (Neustadt de pe Drumul Vinului) se află a doua cea mai mare plantație viticolă din Germania.
Karlsruhe e recunoscut ca cel mai mare oraș, după Stuttgart, din landul Baden-Württemberg, land situat în sud-vestul Germaniei, la granița cu regiunea franceză Alsacia. Orașul e mărginit la vest de către fluviul Rin, pe malul căruia se află cea mai mare rafinărie de petrol din Germania.
Întemeiat în anul 1715 de către Margraful Karl Wilhelm, orașul a servit ca loc de relaxare pentru acesta; după cum și numele german exprimă aceasta: Karlsruhe = odihna lui Karl. Mormântul acestuia constă într-o piramidă ce marchează zona centrală a orașului, zonă situată la sud de Palat – astăzi muzeu. Este locul de unde 32 de străzi pleacă radial către exterior, ceea ce a dus la porecla “Fächerstadt” (Orașul evantai).
Din 1992 Karlsruhe este înfrățit cu Timișoara.
În prezent își au reședința aici Curtea Constituțională Federală din Germania și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Orașul este renumit pentru industria de înaltă tehnologie.
Domul din Speyer, pe care l-am vizitat odată ce am părăsit Karlsruhe, e recunoscut ca cea mai mare biserică romanică din lume, fiind înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO.
O oprire neplanificată a fost la întoarcere, în apropiere de Eisenach, la Castelul Wartburg, acolo unde Martin Luther, între anii 1521-1522, adăpostit sub pseudonimul “Junker Jörg” (Cavalerul George), a tradus Noul Testament în limba germană, în doar 11 săptămâni. Vizita acestui loc a fost nemaipomenit de potrivită, având în vedere că aceasta a avut loc chiar în data de 31. Octombrie 2017, când s-au împlinit exact 500 de ani de la publicarea celor 95 de teze ale lui Martin Luther, care au dus la Reforma Protestantă. Prin urmare, a fost sărbătoare mare pentru creștinii din întreaga Germanie. Pentru prima dată de la căderea zidului Berlinului această zi a fost recunoscută ca zi de sărbatoare în toate landurile Germaniei și nu doar în cele în care există un număr mare de evangheliști, precum: Brandenburg, Mecklenburg-Vorpommern, Sachsen (acolo unde locuiesc și eu anul acesta), Sachsen-Anhalt și Thüringen.
***
La jumătatea lunii noiembrie, elevii de la Dietrich-Heise-Schule, școala primară privată unde lucrez și eu ca teaching assistant, au pregătit, și anul acesta, cadouri pentru câteva școli din România, ale căror elevi trăiesc în condiții precare. Am contribuit și eu la această frumoasă inițiativă, care, așa cum am dedus, este un obicei al acestei școli, înainte de Crăciun.
Apreciez foarte mult gestul lor. Copiii aceia vor avea o mare bucurie, așa cum și merită! Dar nu pot să spun că m-am simțit foarte confortabil într-un asemenea context, așa cum, de altfel, nu mă simt confortabil niciodată când unii nemți, care au vizitat România cu puțin înainte de ’89, te întreabă dacă românii sunt la fel de săraci ca și atunci. Bineînțeles, e momentul în care în interiorul meu se dă o luptă paradoxală: de iubire și de mustrare față de țara mea. Eu încerc să pun în vederea acestor curioși cele mai frumoase aspecte ale României; dar parcă o voce nu ajunge, precum nici cuvintele nu pot să dizolve unele aspecte negative atât de prezente și evidente. M-am specializat deja în observarea fină a expresiei faciale și a intonației oamenilor noi pe care îi întâlnim eu și colega mea voluntară din Franța. Atunci când ne întreabă, pe rând, cine suntem și de unde venim, eu le răspund cu seninătate pe chip și cu o germană fluentă că vin din România, după care poți să-i auzi reproducând acest nume, într-un ecou ce se stinge. Totuși, când precizez că vin din Transilvania (Siebenbürgen), fața lor pare să se mai lumineze, aducându-și aminte cu drag că acolo au prieteni, pe care și i-au făcut odată cu vizitarea acestei regiuni. Pentru unii acela e locul unde și-au găsit aleasa/ alesul (tot din Germania). Cei din estul Germaniei se arată cei mai încântați de România și mai ales de această regiune – Transilvania. Îmi tot repetă cât de minunate sunt locurile și oamenii de acolo.
Când vine rândul colegei mele să se prezinte, deși nu leagă încă fraze, e destul să pronunțe „Franța“, cu un accent specific, și toți cad în extaz, răscolindu-și memoria în căutarea unor cuvinte sau expresii în franceză, pe care le-au învățat acum mulți ani și pe care acum „le șterg de praf“, stâlcindu-le pe alocuri. C’est la vie!
Oricum, eu mă bucur că mă înțeleg bine cu toți, indiferent de naționalitatea lor. Mai mult decât atât, conștientizez aici, mai bine ca oriunde, cât de important este că vorbesc limba nemților. Cât de important este că mă alătur corurilor lor, cântându-le, în limba lor, cântările cunoscute și îndrăgite. Cât de important este că îi asist pe copiii lor în procesul de învățare; aceștia din urmă povestindu-le părinților, la cină, cu entuziasm despre „Theodora” de la școala lor și asaltându-mă cu zâmbete și îmbrățișări calde oriunde ne-am întâlni, pe stradă sau la un concert. Asta face mult și simt că îi face să mediteze mai bine asupra prejudecăților legate de patria mea.
Vorbind de români și de România, acum vreo două săptămâni am fost pusă în legătură, de către dirijoarea celor două coruri în care cânt, cu o timpanistă româncă care de mai bine de 30 de ani cântă în Orchestra Filarmonică din Görlitz. Această femeie, la care am să mă refer de-acum, pentru intimitatea acesteia, ca „Doamna D.“, m-a invitat la un concert al orchestrei, după care am petrecut aproape toată după-masa împreună, cunoscându-ne mai bine. Am fost impresionată de faima pe care a avut-o atât în România, cât și peste hotare și aici unde s-a stabilit. Ceea ce o făcea și mai specială era faptul că se ocupa de un instrument destul de atipic femeilor, implicând multă forță fizică, ea fiind mereu o doamnă zveltă, dar mânuind timpanele cu o măiestrie aparte.
Din acea zi în care ne-am întâlnit, păstrăm legătura până astăzi, Doamna D. invitându-mă adeseori la repetițiile și spectacolele orchestrei. Trebuie să recunosc că m-am simțind atât de mândră de țara mea, când am descoperit câți alți români talentați cuprinde această orchestră! Această întâlnire a venit ca o compensare la acele câteva momente de un ușor disconfort pe care le-am trăit aici.
Astăzi, în data de 3 decembrie, când scriu acest articol, creștinii din Germania sărbătoresc prima zi de Advent, care marchează perioada, de aproximativ patru săptămâni de așteptare și de pregătire pentru sărbătoarea nașterii lui Iisus Hristos.
Denumirea de Advent vine din limba latină – Adventus Domini – semnificând “venirea/ sosirea Domnului”. Asta înseamnă că în această zi se aprinde prima lumânare din cele patru de pe Coronița de Advent.
În acest an, prima duminică de Advent este pe data de 3 decembrie, iar ultima, adică cea de-a patra, va fi sărbătorită chiar în Ajunul Crăciunului. Este o perioadă caracterizată prin îmbietoarele piețe de Crăciun (Weihnachtsmärkte), cadouri și concerte de colinde.
La începutul acestei luni, Calendarul de Advent (Adventskalender) este un cadou nelipsit, atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Acesta cuprinde 24 de cadouașe, câte unul pentru fiecare zi din perioada Adventului. Am primit și eu un asemenea cadou, din partea familiei unei eleve din clasa mea. Deși m-am bucurat ca un copil (ce încă sunt!), am reușit să mă abțin și să deschid câte un pachețel în fiecare zi; cel puțin, până în clipa de față. Nu știu ce va fi de mâine încolo…
Dar să ne oprim puțin asupra unui aspect important pe care tocmai l-am amintit! Colindele! De patru luni sunt membră a două coruri germane – cel din Ebersbach, un cor bisericesc a cărui membri sunt mai în vârstă, și corul de cameră de la Augustum-Annen- Gymnasium, unde cântă tineri cu vârste pâna la 18 ani. Deci eu sunt undeva la mijloc! Dar în fiecare dintre aceste coruri mă simt foarte bine primită. În cel din Ebersbach mă simt ca un copil de-al lor, căruia i se spune cu fiecare repetiție că oamenii sunt bucuroși să mă aibă acolo. În corul de tineri mă simt ca o soră mai mare, ceea ce e nou pentru mine, căci în familia mea eu eram cea mică.
Încă din luna septembrie s-a lucrat la repertoriul pentru concertele de Crăciun, care în total sunt patru la număr! Am numărat ieri, din curiozitate, toate colindele pe care le-am învățat aici și am constatat cu uimire că sunt peste 40! Dar ceea ce nu știți voi este că printre aceste numeroase colinde s-au strecurat și 3 colinde românești, care i-au cucerit pe coriștii de aici! Sperăm că îi va cuceri și pe spectatorii concertelor. Asta voi putea descoperi chiar de astăzi, când are loc primul concert din cele patru! Este un concert susținut de Corul Ebersbach. Doamna Bertram, minunata dirijoare, m-a rugat cu ceva vreme în urmă să aduc câteva colinde românești pe care să le cântăm cu toții. Așa am venit cu “O, ce veste minunată!”, colind pe care îl vom cânta chiar astăzi, și “Legănelul lui Iisus”, respectiv “La Vitleem colo-n jos”, pe care le va cânta corul de cameră Augustum în datele următoare: 10, 15 decembrie în Annenkapelle, iar pe 16 vom susține același concert, dar în altă locație. Le-am tradus versurile în germană, pentru a înțelege și textul frumos, pe lângă melodia care le-a ajuns la suflet. Mai are rost să spun că sunteți invitați cu toții?!
Doamna Bertram îmi prețuiește vocea foarte mult, spunând că este un dar de la Dumnezeu ce nu trebuie ignorat. Din timpul dumneaei atât de aglomerat, își face puțin timp și pentru a mă iniția puțin în misterele muzicii, eu neavând o instruire specială în așa ceva. Dirijoarea mi-a pregătit chiar un solo: Ave Maria de Giulio Caccini, pe care îl voi cânta la toate concertele, acompaniată de pian și vioară. Astăzi va fi prima dată când îl voi cânta în fața unui public! Emoțiile sunt mari, dar sunt frumoase!
Mă bucur că am împărtășit cu voi această defulare liniștită prin scris, aceste trăiri, care sunt cuprinse în zeci de rânduri, pe care sper, totuși, că le veți găsi interesante.
Acum am să închei, deoarece trebuie să mă pregătesc pentru o ultimă repetiție, dar nu înainte de a vă mulțumi sincer pentru timp și atenție! Sper că voi avea ocazia să povestesc cu unii dintre voi chiar față către față, deoarece un eveniment frumos în familie ne aduce acasă de Crăciun pe mine și pe sora mea, cu care nu am mai sărbătorit Crăciunul împreună de 7 ani!
Să ne auzim, sau, mai bine spus, să ne citim cu bine!
P.S.: Ieri au căzut primii fulgi de zăpadă aici, dar astăzi nu se mai văd. E doar preludiul iernii!
A chance. A choice. A change 